Organizarea și Exercitarea Controlului Fiscal din România

INTRODUCERE

Fiscalitatea trebuie privită ca fiind, într-adevăr, un atribut al statului suveran, dar ea trebuie să ia în considerare şi voinţa şi elementul de consimţire la impozit din partea contribuabilului. Numai armonizând aceste două laturi atât în perioada premergătoare instituirii sau măririi unui impozit, cât mai ales în faza de percepere şi gestionare a impozitului se vor crea garanţii pentru un randament ridicat şi de durată al fiscalităţii şi pentru limitarea evaziunii fiscale.

Fiscalitatea este indubitabil necesară. Nimeni, până acum nu a putut înlocui, acest mijloc de finanţare şi de susţinere a statului, oricare au fost tipurile acestuia din urmă surprinse de analiza politică. S-a dovedit, astfel, că impozitul este un rău necesar. Un rău necesar cu atât mai evident, cu cât impozitului nu i s-au găsit virtuţi intervenţioniste în mediul economic de către analiza keynesistă şi post-keynesistă.

Datorită acestor virtuţi, dar mai ales necesităţilor tot mai mari de finanţare reclamate de puterile publice, presiunea fiscală suportată de contribuabilii naţionali a cunoscut în decursul timpului nivele tot mai ridicate, fără a părea că ar fi posibil să se stabilească cu precizie limita maximă până unde poate merge aceasta.

Pericolele care pot afecta, în general, economia datorate unei presiuni fiscale excesive au fost semnalate şi analizate de mulţi specialişti care au consacrat studii acestui fenomen. Ele pot fi incluse în trei mari grupe:

- pericole sociale manifestate prin tulburări sociale şi revolte fiscale;

- pericole economico-sociale: evaziunea şi frauda fiscală, corupţia;

- pericole economice: inhibarea dorinţei de a muncii, înclinaţiei spre economisire şi investire.

Prin trecerea la un nou tip de economie, nu i-a fost deloc greu agentului economic român să-şi adapteze comportamentul, astfel încât, beneficiind de blândeţea şi lacunele legii, evaziunea fiscală să devină în dese cazuri o manieră curentă de lucru faţă de fiscalitatea care încerca să-l atingă. Fără îndoială că nici românul nu putea şi nu poate face excepţie de la „înclinaţia” spre evaziune, din moment ce contribuabili ai unor ţări considerate a avea un bun civism fiscal, nu ezită, cât au posibilitatea, să realizeze o evaziune ori o fraudă fiscală.

Alarmarea opiniei publice româneşti de acest nou fenomen economico-social, apărut pe scena românească după cincizeci de ani de civism fiscal aproape perfect, în lipsa, însă, cvasitotală a impozitului în finanţele publice (socialiste), s-a datorat, în principal apariţiei unui nou flagel, cel al evaziunii fiscale, care lovea societatea românească aflată nu numai la o cotitură istorică în existenţa ei, ci şi într-o profundă criză economică.

CAPITOLUL I

1. Conceptul de Inspectie Fiscala

1.1. Obiectul, rolul, functiile si formele inspectiei fiscal

Nevoia sporită de resurse financiare publice la dispoziţia statului face ca acesta să introducă o gama variată de impozite şi taxe greu de gestionat de agenţii economici sau altfel spus de către contribuabili.

Odată cu dezvoltarea afacerilor, fiecare operaţie este generatoare de un element fiscal. Impozitele şi taxele fiscale penetrează tot ce este act de comerţ, acumulare şi distribuire de resurse, precum şi intersecţia între întreprindere şi mediu economic-social.

Existenţa unei fiscalităţi a întreprinderii generează necesitatea creării unui sistem informaţional care să gestioneze mulţimea regulilor fiscale privind obiectul

impunerii, baza de calcul, cota de impozitare, termenul de plată, facilităţile şi penalităţile fiscale. Un asemenea sistem trebuie să aibă un caracter preventiv şi asiguratoriu privind drepturile şi obligaţiile fiscale, precum şi sancţiunile în cazul neregulilor.

Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente acestora.

Potrivit legii, inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor şi taxelor şi a altor obligaţii fiscale prevăzute de lege.

Inspecţia fiscală se exercită nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. În cadrul acesteia Direcţia generală de inspecţie fiscală are competenţă de inspecţie fiscală pe întreg teritoriul ţării, şi se exercită de către organele de inspecţie fiscală. Acestea, pentru a-şi îndeplini atribuţiile, vor proceda la :