Politica de autofinanțare și problemele asigurării echilibrului financiar la întreprindere

Introducere

Actualitatea temei de cercetare. Prin natura şi implicaţiile ei problema echilibrului financiar şi politicii de autofinanţare optime este mereu actuală. În esenţă ea pleacă de la corelaţiile optime care definesc o întreprindere viabilă sau mai exact cînd anume un agent economic poate fi apreciat drept viabil din punct de vedere al sănătăţii financiare. Importanţa echilibrului financiar, ca parte integrantă a echilibrului valoric, poate fi evidenţiată printr-o comparaţie între circulaţia sîngelui şi activitatea economică, efectuată încă în sec. XVI, de către Fr. Quesnay, în opera sa „Tabloul economic”: „Aşa cum pentru asigurarea vieţii şi a mişcării continue un organism viu are nevoie de circulaţia sîngelui, la fel – pentru asigurarea relaţiilor economice, a dezvoltării, a ridicării nivelului de civilizaţie – o economie are nevoie de fluxuri financiare reclamate pentru realizarea acestor obiective”.1

Scopul lucrării constă în studierea politicii de autofinanţare şi a condiţiilor de asigurare a echilibrului financiar, descoperirea problemelor din domeniu şi propunerea unor soluţii de rezolvare.

Realizarea scopului a impus trasarea anumitor sarcini, printre care:

- studierea concepţiilor fundamentale privind echilibrul financiar şi autofinanţarea; determinarea echilibrului financiar şi a elementelor componente ale acestuia; evaluare politicii de autofinanţare a întreprinderii şi factorii de incidenţă asupra autofinanţării.

- cercetarea corelaţiei dintre echilibrul financiar şi autofinanţare.

- evaluarea surselor de finanţare şi a capacităţii de autofinanţare.

- analiza corelaţiei dintre necesarul de finanţare şi posibilităţile de acoperire.

- aprecierea eficienţei utilizării resurselor financiare ale întreprinderii.

- căutarea direcţiilor de eficientizare a politicii de autofinanţare şi de asigurare a echilibrului financiar.

Realizarea acestor sarcini este importantă atît din punct de vedere teoretic, deoarece asigură o complexitate sporită a investigaţiilor, cît şi din punct de vedere

aplicativ, întrucît contribuie la extinderea arealului de soluţionare a dificultăţilor cu care se confruntă întreprinderea.

Scopul şi sarcinile propuse au condiţionat structura prezentei teze de licenţă, care constă din: introducere, trei capitole ce reflectă conţinutul de bază al cercetărilor efectuate, concluzii şi recomandări, bibliografie şi anexe.

În Introducere este argumentată actualitatea; sunt formulate scopul şi sarcinile lucrării; este prezentat succint conţinutul lucrării.

Capitolul I – „Abordări teoretico-metodologice privind echilibrul financiar şi autofinanţarea” – prezintă o sinteză asupra conceptului privind echilibrul financiar şi politica de autofinanţare. Echilibrul financiar a fost examinat ca parte integrantă a echilibrului general economic şi mai precis ca parte integrantă a echilibrului valoric. Au fost evaluate abordările teoretice ale echilibrului financiar în concepţia diferitor autori, grupîndu-le în două categorii generale. S-au studiat criteriile în funcţie de care echilibrul financiar poate fi apreciat. Următorul paragraf a fost destinat politicii de autofinanţare, în cadrul căruia a fost cercetată autofinanţarea ca una din căile de finanţare şi s-a accentuat importanţa acesteia. Apoi s-a urmărit formarea fluxului de autofinanţare, urmată de indicarea tipurilor de politică de autofinanţare şi factorii de incidenţă asupra acesteia. În cadrul paragrafului trei am căutat argumentarea corelaţiei dintre echilibrul financiar şi politica de autofinanţare a întreprinderii.

Capitolul II – „Analiza capacităţii de autofinanţare a întreprinderii şi de asigurare a echilibrului financiar” – este dedicat studiului situaţiei financiare a întreprinderii de stat „Audit şi Evaluare”. Astfel, s-a analizat sursele de finanţare şi capcitatea de autofinanţare prin intermediul indicatorilor specifici; a fost apreciat nivelul fondului de rulment în diferite accepţiuni, a necesarului de fond de rulment şi a trezoreriei; s-a cercetat eficienţa utilizării resurselor financiare, folosind ratele de rentabilitate. S-a atras atenţie factorilor de influenţă a evoluţiei necesarului de fond de rulment.

Capitolul III – „Optimizarea mecanismului de finanţare a întreprinderii în vederea eficientizării politicii de autofinanţare şi asigurării echilibrului financiar” – abordează concepţiile privind formarea unei structuri financiare optime şi căile posibile de majorare a autofinanţării întreprinderilor şi de asigurare a echilibrului financiar. În acest sens, se urmăreşte: componenţa unei structuri financiare; cele mai importante teorii privind abordarea problematicii de creare a unei structuri financiare optime; factorii ce influenţează asupra acesteia şi propuneri ce ar majora autofinanţarea şi care ar asigura echilibrul financiar.

Concluziile şi recomandările formulate în teză reprezintă nişte generalizări ale rezultatelor obţinute pe parcursul cercetării acestei teme şi evidenţiază căile de perfecţionare a politicii de autofinanţare şi de asigurare a echilibrului financiar la întreprindere.

I. Abordări teoretico-metodologice privind echilibrul financiar şi autofinanţarea:

1.1. Concept de echilibru financiar şi formele de manifestare ale acestuia

Pornind de la faptul că în societate şi în natură acţionează forţe care tind spre echilibru, accepţiunile date de diferitele ştiinţe ale naturii sunt puncte de reper în explicarea echilibrului sferei economice. Economia reprezintă o realitate dinamică, aflată în continuă schimbare şi mişcare. În ultimii treizeci de ani, teoria echilibrului a devenit unul dintre capitolele cele mai importante şi mai pline de semnificaţii ale economiei. Mult timp, termenul de echilibru a fost asociat cu ideea unei ordini economice, care ar satisface cel mai bine nevoile umane.

În prezent, problematica echilibrului economic a devenit, pentru ştiinţa şi practica economică, o preocupare cu totul deosebită prin intensificarea dezechilibrelor în economia de piaţă, manifestate prin fenomene de criză şi lărgirea sferei de studiu de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic. Echilibrul economic a ajuns să constituie problema centrală, punctul de plecare şi, în acelaşi timp, finalitatea teoriei şi practicii economice. Teoria echilibrului economic este un produs al ştiinţei economice ajunse în faza ei de maturitate, reprezentînd o sinteză a gîndirii economice.

Generalizînd definiţiile conceptului de echilibru economic general, oferite aproape de toate şcolile de gîndire economică, se poate formula următoarea definiţie: echilibrul economic exprimă acea stare spre care tinde piaţa bunurilor economice, monetare, a capitalului şi a muncii, piaţa naţională în ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi a ofertei, în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele încadrîndu-se în limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de dezechilibre.

În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor activităţii economice, echilibrul economic îmbracă următoarele forme:

a) Echilibrul economic material

Exprimă acea stare de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea producţiei (oferta globală), pe de o parte, şi nevoile de consum final şi productiv (cererea globală), sub aspect cantitativ, pe de altă parte.