Tehnici moderne de finanțare - creditul consorțial creditul revolving cofinanțarea

INTRODUCERE

În ansamblul relaţiilor economice internaţionale un loc aparte îl deţin tehnicile moderne de finanţare, destinate promovării schimburilor cu străinătatea.

Finanţarea relaţiilor economice internaţionale prin comerţul exterior cu ajutorul tehnicilor moderne de finanţare constituie un segment deosebit de important în cadrul afacerilor societăţilor bancare şi extrem de profitabil în acelaşi timp, prin efectul de antrenare major pe care îl are derularea unei tranzacţii de comerţ exterior.

Lucrarea de licenţă „Tehnici Moderne de Finanţare: Creditul Consorţial, Creditul Revolving, Cofinanţarea” urmăreşte să prezinte importanţa activităţii de comerţ exterior prin prisma tehnicilor moderne de finanţare, care se realizează prin schimbul de bunuri şi de valori pe piaţa internaţională şi asigură participarea oricărei ţări la cooperarea economică şi diviziunea internaţională a muncii.

Lucrarea prezentă este structurată pe patru capitole, organizate într-o fluenţă logică pentru tratarea progresivă şi argumentată a ideeilor care decurg din obiectivele stabilite în vederea îndeplinirii scopului propus.

Conţinutul său cuprinde aspecte legate de particularităţile tehnicilor moderne de finanţare, de istoria şi evoluţia creditării internaţionale, tipologia tehnicilor de finanţare şi a aplicaţiei făcute pe Linia de Credit Revolving – Plus din cadrul Băncii Bancpost S.A.

Am încheiat această lucrare de licenţă prin concluziile desprinse din cercetările amănunţite efectuate asupra tehnicilor moderne de finanţare.

CAPITOLUL 1

ISTORIA ŞI EVOLUŢIA CREDITĂRII INTERNAŢIONALE

1.1. Apariţia şi evoluţia creditării internaţionale

Creditarea internaţională nu apare ca fiind un fenomen nou născut. Încă din Evul Mediu, factorii de dezvoltare a comerţului internaţional şi a investiţiilor externe au constituit o diversitate a instituţiilor bancare, ale căror ţeluri, tehnici de creditare, pieţe, modalităţi de organizare şi structurare, nu erau diferite de cele promovate de băncile de anvergură internaţională înfiinţate în anii 1960-1970. O dovadă apare în cazl Suediei, unde, din cauza dimensiunilor creditelor externe ale Casei Regale, încă din secolul al XVIII-lea s-a înfiinţat un oficiu de administrare a datoriei astfel rezultate.

Finanţarea se referă la totalitatea mijloacelor prin care un actor al vieţii economice îşi procură mijloacele băneşti necesare realizării unor activităţii economico-sociale, în particular al afacerilor. Atunci când este implicat şi elementul de externalitate, se poate vorbi de finanţarea internaţională.

Finanţarea se poate realiza din diferite surse: din sursele proprii ale agentului economic participant la viaţa economică, respectiv cele constituite sau rezultate din activitatea proprie, din emisiunea de titluri pe pieţele de capital sau din surse atrase de la terţi, respectiv creditele contractate de la diferite societăţii financiare, care pot fi bănci, societăţi de finanţare sau alţi agenţi economici.

În relaţiile comerciale anterioare primului război mondial, rareori valoarea mărfurilor şi serviciilor livrate depăşea posibilităţile financiare ale cumpărătorilor, acestea fiind de regulă achitate imediat. Ca urmare, creditul era puţin utilizat în relaţiile ce facilitau schimburile economice internaţionale.

În perioada interbelică, creditul începe să se utilizeze tot mai mult, apelându-se de regulă la creditul pe termen scurt.

În anii `60, un mix de factori economici şi politici a determinat o creştere fără precedent a rolului creditului internaţional în derularea schimburilor economice internaţionale. Dintre aceşti factori, cei mai importanţi ar fi: amplificarea schimburilor comerciale dintre ţări, creşterea ponderii utilajelor şi echipamentelor de valori mari în cadrul schimburilor, apariţia unei palete tot mai largi de producători în contextul unui proces de multipolarizare a economiei internaţionale, preocuparea producătorilor de a pătrunde sau de a se menţine pe anumite pieţe. Mutaţiile economice şi politice apărute ulterior anilor `60 au determinat şi o diversificare permanentă a tehnicilor de finanţare destinate să asigure o utilizare mai suplă a creditului, corespunzător cu cerinţele participanţilor la schimburile internaţionale. Treptat, termenul de credit este înlocuit cu noţiunea de finanţare, care surprinde multiplele activităţi adiacente creditării.

Finanţarea tranzacţiilor internaţionale este definită ca fiind un ansamblu de modalităţi pentru asigurarea mijloacelor de plată necesare efectuării operaţiunilor comerciale, investiţiilor internaţionale, acţiunilor de cooperare economică internaţională

Finanţarea comerţului internaţional este structurată ca activitate pe o relaţie de creditare.

Ea presupune însă o suită de alte elemente care ţin, fie de tehnica propriu-zisă de finanţare, fie de politica economică a statelor. Există mai multe elemente care diferenţiază finanţarea comerţului internaţional de simplul act al creditării. Acestea sunt:

• creditul, în contextul finanţării comerţului, se acordă puţin frecvent în sumă egală cu valoarea mărfurilor vândute sau cumpărate. Finanţarea presupune o participare de 15– 30% a celui care este finanţat;

• finanţarea presupune întotdeauna asigurarea împotriva diferitelor riscuri la o instituţie specializată. Deseori operaţiunea este dublată de utilizarea altor instrumente de garantare;

• ca rezultat al diversificării tehnicilor de finanţare, precum şi a sumelor tot mai mari antrenate în această activitate, finanţarea tranzacţiilor internaţionale este tot mai puternic legată de piaţa valutar–financiară;

• practica finanţării comerţului internaţional a cunoscut o permanentă înnoire, astfel încât, alături de tehnicile financiare bancare devenite “clasice“ (creditul furnizor, creditul cumpărător) au apărut noi tehnici (leasingul, factoringul, forfetarea, finanţarea prin confirmarea comenzii).

Finanţarea se poate realiza din surse interne, provenite din ţara celui ce cere finanţarea sau din surse externe, apelând la pieţele financiare externe. Luând în considerare calitatea creditorului, finanţarea externă poate să aibă la bază surse publice, cum este cazul asistenţei pentru dezvoltare, sau surse private, în acest caz, piaţa financiar valutară jucând un rol deosebit de important.