Influența activității antropice în Insula Mare a Brăilei asupra mediului înconjurător

Prefata

Fie ca esti geograf, biolog sau chiar neavând o pregatire stiintifica, este realmente imposibil sa nu te prinda în vraja ei natura virgina, sa nu te îmbete frumusetea ei, sa nu te amuteasca splendoarea ei, sa nu te cuprinda linistea si armonia ei, sa nu te simti lipsit de însemnatate în fata maretiei ei dar si Demiurg plutind în eternitate si nemarginire…si asta ti se întâmpla daca ajungeai în Balta Brailei înainte de 1960.

Eu nu am avut fericirea s-o percep cu simturile mele dar mi-am imaginat-o si m-am transpus în mijlocul ei prin intermediul descrierilor celor mai norocosi decât mine. Si chiar daca minunile nu pot fi revelate pe deplin prin cuvinte, citindu-le timpul s-a oprit în loc si m-am rupt de realitate, pierzându-ma în acea lume mirifica: doar eu, apa, nuferii, salciile, stuful, egretele, pelicanii... m-am plimbat împreuna cu Lucian Blaga pe „Dunarea împarateasca” din timpul unei viituri, si ca si lui Simion Mehedinti „ mi s-a parut ca am asistat la facerea lumii”.

Dar cred ca mult mai graitoare este o descriere a lui Vasile Bancila: „...alunecam pe sub salcii care ne lasau prieteneste sa mergem mai departe, treceam de la umbre la lumini, de la lumini la umbre, vedeam jucând molcom misterele; priveam imaginabilul si ascultam inefabilul. Totul era murmur, un susur discret, un ison pierdut al vastitatii, un triumf anonim al culorii discrete, o mirare a sunetelor uitate ori neobisnuite. Câte o pasare rara, usor stihializata, iesea dintr-o tainita si se-ndrepta spre alta în linii geometrice. Cerul îsi facea portretul în ape, apele se deschideau spre cer. Flora si fauna adâncurilor limpezi capatau virtuti muzeale. Frunzele de nufar, descoperite în solitudinea lor aristocratica, se uitau parca mirate dar netulburate la noi si ramâneau gravate în tablou ca si pâna atunci. Ochiurile mari de apa, aprinse de soare, un fel de poeme acvatice, pareau smaralde imense...

...Dar, mai presus de orice, încercam taina desindividuarii : încet, încet, uitam de noi si lucruri, pentru a trai numai întregul, elocvent în orice aparitie. Apele uneau toate formele, toate aparitiile, asigurau toate întrebarile, confundau toate raspunsurile, într-un sens general, suveran, care era singurul existent în fond. Nu mai erau pâna la urma nici arbori, nici tarmuri, nici forme îchise ci o singura realitate înfratita în marea îmbratisare a apelor...Am mers asa multe ore în sir crezând ca mergem de la începutul lumii. Si ca vom merge pâna la sfârsitul ei, sau, mai bine zis, în eternitate. A spune ca taceam e a spune putin. De fapt amutisem. Când barcagiul ne-a scos din nou la fluviu am început treptat sa ne dezmeticim. Iar când am ajuns din nou la cheiul Dunarii, abia atunci ne-am regasit formele individuale. Dar înca pline de imensitatea revelatiei prin care trecusem....”( sept, 1936)

Iar când George Vâlsan a fost invitat sa ilustreze un peisaj ce-l impresionase în mod deosebit a ales Balta Brailei: „... Daca e un tinut românesc care sa merite numele de tara salciilor, “pays de saules”, acela e balta... . Printre trunchiurile subtiri sau noduroase se vad luminisuri întinse de ape, flacarând de soare sau înecate într-un întuneric tacut si tainic. Cuvântul “zid” de verdeata nu e potrivit. E o înaltime uniforma care pare compacta, dar care se misca, licareste, suna, se zbate; un val care curge spre apa ca un lichid de argint, se aduna sub trunchiuri si ramâne suspendat în ciorchini si ciucuri albastri de umbra. Ajunge o adiere mai puternica de vânt, ca toata padurea sa se legene si sa murmure ca dupa tactul unui cântec. Si cântecele nu lipsesc. Zeci de cuci si de privighetori umplu de vuiet padurea, care îti pare ca se desfasoara nu numai în valuri de verdeata ci si în valuri de armonie. Pe sub bolti se desteapta sonoritati prelungi si ecouri nebanuite. Si totusi, impresia de liniste si de tacere predomina...

...Si noi înaintam pe un bulervard de marmura lucioasa si verde, caci Dunarea în Balta nu e galbena ci verzuie. Usoare unduiri de unde fac sa clipoceasca frunzele late de nuferi care au izbutit sa razbata deasupra potopului....”(1940)

Dar ma trezesc din visare si descopar nu Balta ci Insula Mare a Brailei, nu parc natural ci „Baraganul dintre ape”: într-adevar, stepa s-a instalat peste zona inundabila, lanurile de cereale au luat locul pâlcurilor de salcie, stufarisurilor si lacurilor, pe traseul jepcilor si privalurilor s-au construit sisteme de desecare-drenaj si irigatii, multimea de pesti a cedat locul rozatoarelor, zgomotul tractoarelor înlocuieste trilul pasarilor si oracaitul broastelor, gazele de esapament substituie oxigenul care era eliberat a trecut de vegetata abundenta, iar peste toate domneste soarele arzator. Si când ma gândesc la multimea parcelelor de câmpie ramase necultivate si la faptul ca românii importa cereale din Ungaria care sunt mai ieftine dar inferioare calitativ, îmi dau seama ca s-a facut o mare greseala si ca o bogatie inestimabila a fost irosita pentru una mult mai prejos.