Proiectarea unei unități ciprinicole sistematice cu ciclul de exploatare de 3 ani

I. Studiu de fundamentare

Creşterea peştelui a apărut ca o necesitate firească pentru societatea umană aflată în expansiune numerică şi transformare socială profundă. Perfecţionarea uneltelor şi metodelor de pescuit a condus la realizarea unor capturi mai mari decât consumul imediat, ceea ce i-a determinat pe oameni să gândească posibilitatea stocării peştelui viu, la început pentru perioade scurte, probabil în oboare realizate la malul râului sau a bălţii şi apoi pentru perioade mai lungi în mici braţe ale râului care puteau fi izolate, în bălţi mici şi apoi în râmnice, heleştee şi când s-a inventat roata cu zbaturi, în iazurile construite în special pentru mori.

Primele atestări privind creşterea peştelui apar în China şi Japonia. Chinezul Fan Li scrie în anul 473 i.e.n., primul “ Tratat de Piscicultură” din lume. Chinezii introduceau în heleştee pentru îngrăşat, peştii prinşi din cursurile naturale de apă.

În Europa, surse documentare atestă apariţia preocupărilor de a creşte peşte încă dinainte de era noastră şi se observă uşor dezvoltarea progresivă a activităţii.

Se presupune că originea pisciculturii în Europa datează din Epoca Romană şi este în legătură cu propagarea creştinismului, în scopul respectării preceptelor religioase privind regimul alimentar. Comunităţile monahale au avut un rol important în dezvoltarea pisciculturii.

Dezvoltarea pisciculturii moderne în România a cunoscut trei etape importante:

Etapa I începe odată cu aplicarea primei legi a pescuitului din 1896, ctitorie a marelui savant Grigore Antipa. Această etapă se caracterizează prin abordarea modernă a pescuitului şi pisciculturii, protecţia şi exploatarea raţională a fondului piscicol, înfiinţarea unităţilor de cercetare – Institutul de Hidrobiologie Constanţa (1926 – actualul I.R.C.M.), Staţiunile de Cercetări Piscicole Tulcea (1931),Tarcau (1931, ulterior-1962- transferată la Iaşi , actualmente S.C. Acvares S.A.) , Nucet (1941), Institutul de Cercetări Piscicole al României (1940), înfiinţarea învăţământului mediu de profil – Şcoala de Pescărie şi Piscicultură Giurgiu (1928).

Etapa a-II-a, 1944-1990, când guvernul comunist prin aplicarea legii exproprierii a introdus un alt concept centralist şi de planificare, în organizarea generală a activităţilor economice. Această perioadă este caracterizată de avantaje: înfiinţarea învăţământului superior de specialitate – Institutul de piscicultură şi pescuit Constanţa (1948) transferat la Galaţi (1952), dezvoltarea unităţilor de cercetare existente, creşterea suprafeţei amenajate de la câteva sute de ha (1945) la 85.578 ha şi dezvoltarea industrializării peştelui (4 fabrici de conserve şi de 28 secţii semiconserve) dar şi de dezavantaje: desfiinţarea Institutului de Cercetare pentru piscicultură (1970), îndiguirea râurilor fără instalaţii de acces a peştilor în bălţi, construirea de baraje fără instalaţii de trecere a peştilor, desecarea excesivă a bălţilor, depopularea masivă prin dezvoltarea excesivă a unei industriei lipsită de instalaţii de epurare a apei, lipsa instalaţiilor de protecţie a peştelui la sorburile marilor staţii de pompare, scoaterea peştelui din ,,balanţa de furajare”, înlocuirea speciilor valoroase, tradiţionale (crap, şalău, somn, ş.a.) cu specii greu acceptate de consumatori (ciprinidele asiatice)

Începând cu 1990 se conturează o a treia etapă caracterizată în primii 4 ani de tranziţie de scăderea drastică a producţiei piscicole, reducerea capacităţilor de industrializare şi manifestarea puternică anticentralistă. Luând în consideraţie importanţa strategică a acvaculturii în securitatea alimentaţiei populaţiei , consider că statul ar trebui să se implice mai mult prin programe guvernamentale finanţate de la buget, indirect sau prin crearea de facilităţi la impozitare, în sfera cercetării în special, dar şi a producţiei. Să nu uităm că acvacultura oferă proteina cu calităţi alimentare de necontestat la cel mai mic preţ de cost şi ca în viitorul următorilor 50-100 de ani cine va deţine tehnologii de vârf în acvacultură (şi exploatarea altor surse ale hidrosferei) va face parte din elita financiară mondială.

În prezent datorită presiunilor crescânde exercitate pentru protejarea stocurilor de peşti din mări şi oceane şi datorită cererii tot mai mari pentru alimente sănătoase, produsele din acvacultură a început să ocupe un loc important pe pieţele lumii şi în meniurile populaţiei.

Carnea de peşte are o pondere mare de proteine ce conţin toţi aminoacizii esenţiali şi cantităţi importante de elemente minerale si vitamine. Gradul de asimilare al proteinelor din carnea de peşte este de 97% in stare proaspătă si de 90% in stare sărată. Gradul de asimilare al grăsimilor este de 96-97% fiind cu mult mai mare în comparaţie cu grăsimile de altă provenienţa. Din aceste motive peştele reprezintă un aliment foarte sănătos şi de aceea peştele şi alte organisme acvatice participă cu procente de 20-50% din totalul produselor alimentare consumate în anumite ţări (Japonia, Spania, Franţa, Norvegia).

Din punct de vedere economic creşterea animalelor acvatice este avantajoasă comparată cu creşterea altor specii mai ales din punct de vedere al consumului specific de energie. Ca vieţuitoare cu sânge rece nu consumă energie pentru a-şi menţine căldura interioară. Rata de conversie a furajelor este de patru ori mai mare decât la bovine şi în plus rata de reproducere este foarte ridicată. În plus tehnologiile actuale permit crescătorilor să exploateze eficient resursele naturale de hrană din apă şi în acest mod producţiile depăşesc de multe ori cele obţinute în alte ramuri.

În România prin tradiţie peştele reprezintă un aliment de bază, consumat de o mare parte a populaţiei atât datorită preţului avantajos cât şi datorită faptului ca este un aliment sănătos.

În condiţiile în care prin programul de aderare la Uniunea Europeană se cere imperativ reducerea presiunii asupra stocurilor de peşte din apele naturale şi în plus în contextul cererii crescute de peşte de pe piaţă devine evident faptul ca accentul trebuie mutat pe activitatea de acvacultură.

Din punct de vedere statistic, pe fondul creşterii cererii de peşte şi produse din peşte, producţia internă din acvacultură a scăzut în ultimii cinci ani, făcând loc importurilor. Astfel conform Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură producţia anului 2004 a fost de 7997 tone (din care crap 1726 tone) în scădere cu 11,6% faţă de anul precedent (pentru crap scăderea a fost de 25%) şi în scădere cu 26,1% faţă de anul 2001. (tabelul nr. 1.1)