Aspecte Privind Răspândirea Creștinismului la Dunărea de Jos în Perioada Romană

INTRODUCERE

Dunărea a reprezentat un factor geografic foarte important în istoria Imperiului Roman, dar şi a Daciei. Fluviul a fost considerat elementul de maximă strategie de către împăraţii romani, fiind folosit ca element de apărare eficient impotriva popoarelor barbare, dar şi pentru atac. Dunărea a constituit obstacolul natural pentru statul Roman, care prefera să-şi apere frontierele pe malul fluviului, ridicând fortăreţe, şi castre. Elementele componente ale unui limes erau valul de pământ, castrele, castelele, turnurile şi şanţurile, completate cu forţe militare romane. În jurul acestui limes viaţa economică, socială, politică şi spirituală era foarte dinamică.

Dunărea de Jos, sub raport istoric cuprinde teritoriile din stânga şi din dreapta fluviului, începând din zona cetăţii Oescus, şi până la vărsarea fluviului în Mare. În timpul stăpânirii romane, partea de răsărit a Serbiei de azi şi cea apuseană a Bulgariei formau provincia Moesia Superioară, iar partea de răsărit a Bulgariei forma provincia Moesia Inferioară, care integra ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Datorită dovezilor, de până acum, învăţătura creştină a fost cunoscută în Dacia din primele trei secole, fie şi numai în mod sporadic, la nivelur comunităţilor, fiind adusă de colonişti, militari, negustori şi sclavi. Toţi au reprezentat un factor puternic de romanizare şi creştinare. În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea actuală, creştinismul a putut fi propovăduit cu ajutorul apostolilor, chiar dacă nu se poate afirma cu certitudine acest lucru. Credinţa era mărturisită de credincioşii singuratici, în ascuns, de teama legilor romane care o declarau „religie nepermisă”. Generalizarea creştinismului s-a realizat apoi, treptat, în secolul IV.

Terminologia creştină de origine latină din limba română, privind noţiunile fundamentale de credinţă şi viaţă religioasă, este cel mai bun argument pentru o creştinare, dacă nu generală, în orice caz, în mare parte, a populaţiei daco-romane până în secolul IV. Trebuie remarcat şi faptul că aceste cuvinte nu sau născut într-un mediu izolat, adică numai în fosta provincie Dacia Traiană, ci s-au format în întreg spaţiul balcano-dunărean, în grupul de provincii cunoscute sub numele de Illyricum. Dovadă sunt cuvintele din aromână, meglenoromână şi istroromână menţionate mai sus. Ele arată apoi că poporul roman era complet âncreştinat la venirea slavilor şi chiar a contribuit la creştinarea acestora, din momentul în care s-au aşezat în provinciile Imperiului Bizantin.

Terminologia constituie un argument temeinic în sprijinul continuităţii populaşiei romanizate din Dacia şi după anii 271-275, deoarece numai această populaţie trebuia s-şi manifeste credinţa prin cuvinte latine. Creştinismul daco-roman, împreună cu limba poporului care îmbrăţişase noua credinţă au fost factorii pincipali care au contribuit la menţinerea unităţii acestuia, în mijlocul populaţiilor migrtoare care s-au abătut pe teritoriul Daciei.

La începutul secolului IV învăţătura creştină era puternic zidită pe teritoriile de formare a limbii şi poporului roman şi exista o organizare bisericească temeinică, formată din episcope, preoţii, diaconi, etc. Procesul formării poporului roman şi a limbii române a mers parallel cu procesul încreştinării lui, în concluzie, poporul român s-a născut creştin.

În acelaşi timp se constat că existau legături între cetăţile dobrogene şi Asia Mică, ceea ce duce la presupunerea că prin aceste legături s-a favorizat răspândirea învăţăturii creştine în acest teritoriu chiar şi în primele secole anterioare.

Unii martiri poartă nume latine, ceea ce constituie o dovadă în plus că ei făceau parte din populaţia daco-romană autohtonă.

Descoperirile arheologice paleocreştine constituie o mărturie puternică în sprijinul continuităţii populaţiei romanice în Dacia, după retragerea lui Aurelian, însă nu numai.

După Constantin cel Mare, mai exact după Edictul din 313, se poate vorbi de o generalizare a creştinismului în lumea daco-romană din nordul şi sudul Dunării.

Prin intermediul lucrării de faţă ne-am propus să revenim asupra problematicii complexe a răspândirii creştinismului în zona Dunării de Jos, cu scopul de a prezenta, din perspectivă interdisciplinară, acest fenomen, cu particularităţile lui. Ca urmare, am abordat o serie de asprecte care ne par relevante pentru dinamismul răspândirii noii religii, precum şi pentur rolul pe care aceasta l-a jucat în procesul de romanizare a populaţiei din zonă.

În vederea elaborării lucrării, am plecat de la izvoare precum Lactanţiu, Actele Martirice şi Biblia.