Contribuția istoriei la educația patriotică și moral civică a școlarilor mici

ARGUMENT

Dacă politica unei ţări este axată pe o dezvoltare durabilă, atunci reformele şcolare apar ca o necesitate. Şi dacă stăm să gândim logic, nu formele de învăţământ şi voinţa politică determină reformele în educaţie (este adevărat că aceştia sunt factorii favorizanţi), ci cerinţele dezvoltării socio-economice care sunt raportate la posibilităţile existente, la condiţiile economice, la dezvoltarea ştiinţelor educaţiei, la politica educativă formulată, la capacităţile manageriale din domeniul învăţământului. Orice dezvoltare presupune oameni pregătiţi să o realizeze, iar şcoala este aceea care îi pregăteşte. În ţara noastră se simte nevoia unor reforme al căror scop este accelerarea schimbării, deoarece ultimele decenii ale secolului XX şi începutul secolului XXI se caracterizează printr-o dinamică economico-socială puternică, iar modernizarea lentă a şcolii nu mai este eficientă.

În contextul integrării României în Uniunea Europeană, dimensiunea educaţiei ia o amploare deosebită. Asigurarea unei educaţii de calitate în şcoala românească, la nivelul standardelor europene, poate fi un bun început al unei culturi de calitate, în măsură să formeze competenţe, valori, atitudini de tip funcţional, care să marcheze trecerea de la un enciclopedism al cunoaşterii (imposibil de atins în condiţiile de astăzi, când multiplicarea informaţiilor se petrece cu o viteză extraordinară), la o cultură a acţiunii contextualizate, care presupune aplicarea optimă a unor tehnici şi strategii adecvate.

Întrucât învăţământul reprezintă un serviciu public, el trebuie să răspundă cerinţelor sociale exprimate în termeni de achiziţii finale uşor evaluabile. Această concepţie a dus la organizarea programelor şcolare într-o structură care să permită centrarea pe competenţele ce urmează a fi formate la elevi şi în acelaşi timp să asigure corelarea conţinuturilor învăţării cu aceste competenţe. Astfel, dominanta activităţii didactice trece pe asimilarea instrumentelor de prelucrare şi accesare la un nivel superior al informaţiei, absolut necesară integrării absolventului în viaţa socială şi profesională.

Noile didactici de tip cognitivist (didactica învăţării capacităţilor intelectului specific sau cea bazată pe teoria inteligenţelor multiple) reprezintă salturi foarte mari în domeniul didactic, astfel încât noul conţinut al învăţării nu mai poate fi elaborat în mod tradiţional; aceasta solicită transformarea profesorilor în specialişti ai domeniului proiectării curiculare.

În învăţământul tradiţional informaţionalul avea prioritate, el fiind centrul instruirii, iar cel ce cunoştea informaţiile putea opera cu ele la un nivel satisfăcător. Aceasta concepţie a generat unele performanţe înalte, dar la nivelul întregii mase de elevi a generat eşecuri de proporţii. În aceste condiţii, sistemele de învăţământ deschise au recurs la reforme de amploare. Şi în ţara noastră, epoca postindustrială are nevoie de mase noi de oameni cu un nivel de pregătire care să permită utilizarea instrumentelor sofisticate ale noului mileniu. Chiar dacă situaţia economico-socială nu se poate îmbunătăţi peste noapte, dinamica pătrunderii tehnologiilor de vârf în toate domeniile vieţii socio-economice se accelerează continuu.

“A nu inova, adică a apăra ziua de ieri, este mult mai riscant decât a face ziua de mâine.”, afirma Peter F. Drker încă din 1986. Având în vedere această constatare, precum şi faptul că trăim într-o lume în continuă şi ameţitor de rapidă schimbare, este evident că problema schimbărilor în învăţământ este o necesitate. După Lazăr Vlăsceanu, “ inovaţia în învăţământ se poate realiza prin reforma educaţională şi schimbarea pedagogică. Prima desemnează un tip de inovaţie structurală şi schematică, iar a doua formă de realizare urmăreşte îmbunătăţirea sau modernizarea practicii educaţionale, conform obiectivelor predeterminate.

În România, Curriculumul Naţional, adoptat în 1998, prezintă un grad mai ridicat de flexibilitate, oferind posibilitatea conceperii unor trasee curriculare diferenţiate şi personalizate.

El a fost elaborat pentru a sintetiza ansamblul de aşteptări exprimate de şcoala faţă de un tânăr capabil să răspundă cerinţelor unei realităţi exprimate. Aceste exigenţe ar putea fi rezumate în capacităţi superioare de gândire critică şi divergenţă, în măsură să-i ajute pe elevi să utilizeze cunoştinţele şi competenţele dobândite în diferite situaţii problemă; motivaţia şi disponibilitatea de a răspunde în mod adecvat la schimbare, ca premisă a oricărei dezvoltări personale; capacităţi de inserţie socială activă, alături de un set de aptitudini şi de valori personalizate, care vor permite elevilor participarea la viaţa unei societăţi deschise şi democratice.( Manolescu M- Proiect pentru învăţământul rural, 2006 ) .

Reforma are în vedere construirea programelor şcolare pe baza următorilor indicatori: nivelul, varietatea şi complexitatea intereselor educaţionale ale elevilor, ritmul multiplicării permanente a domeniilor cunoaşterii, exigenţele formării personalităţii elevului într-o lume în schimbare.

În cadrul Reformei Învăţământului din România, Comisia de Elaborare a Planului de Învăţământ, propune gruparea obiectelor de studiu pe şapte arii curriculare, pentru învăţământul preuniversitar:

I. Limbă şi comunicare

II. Matematică şi ştiinţe

III. Om şi societate

IV. Arte

V. Sport

VI. Tehnologii

VII. Consiliere şi orientare.

Ariile curriculare au fost selectate în conformitate cu finalităţile învăţământului, ţinând cont de importanţa diverselor domenii culturale care structurează personalitatea umană, precum şi de conexiunile din aceste domenii. Ele reprezintă grupajul de discipline şcolare care au în comun anumite obiective şi metodologii care oferă o viziune multi şi/sau interdisciplinară asupra obiectelor de studiu.

Dintre cele şapte arii curriculare mă voi opri asupra ariei ,,Om şi societate” care cuprinde educaţia civică, istoria, geografia şi religia, iar dintre aceste discipline, care se întrepătrund, se intersectează sau se completează, contribuind prin modalităţi şi căi specifice la formarea personalităţii elevilor, voi face referire, în această lucrare, la istorie.

În acest sens, mi-am propus să demonstrez importanţa pe care o are istoria în formarea personalităţii elevilor, în formarea conduitelor moral-civice pe care le dobândesc aceştia, cât şi formarea lor ca şi cetăţeni demni ai societăţii democratice actuale.

Lucrarea este structurată în două părţi: prima parte, teoretică, cuprinde două capitole în care am prezentat contribuţia istoriei la educaţia patriotică si moral-civică a şcolarilor mici, cu o motivare pentru studiul istoriei şi rolul formator al personalităţii istorice, cu referire la Alexandru Ioan Cuza, o personalitate marcantă a istoriei naţionale. Cea de a doua parte cuprinde aspecte aplicative ale didacticii istoriei şi este prezentată în alte două capitole, care detaliază programa de istorie pentru clasa a IV-a şi ca formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice la obiectul istorie, lecţia de dobândire de noi cunoştinţe, cu un exemplu de proiect didactic pentru lecţia ,,Alexandru Ioan Cuza – Domnul Unirii”. Tot ca exemplu de activitate ce se poate desfăşura la clasă, am prezentat, în final, învăţarea integrată în alternativa educaţională STEP BY STEP, cu un exemplu de studiu tematic, “Alexandru Ioan Cuza – Domnul Unirii”. În incheiere, am încercat să desprind câteva concluzii care au rezultat în urma studiului întreprins pe această temă.