Viața urbană în Țara Românească

INTRODUCERE

Am ales să abordez această temă pentru că eu cred că pretutindeni în lume, şi la noi apariţia şi dezvoltarea oraşelor constituie una dintre problemele fundamentale ale istoriei medievale româneşti.

Lucrarea este structurată în trei capitole în care analizez începuturile procesului de urbanizare în Ţara Românească.

În primul capitol prezint principale târguri şi oraşe în Ţara Românească. În Ţara Românească prevalează elementul politic şi comercial în evoluţia aşezărilor spre stadiul urban. Într-un interval de timp uneori extrem de scurt, o serie de aşezări care au avut un rol politic sau religios proeminent, au devenit oraşe înfloritoare. Este cazul Curţii de Argeş şi Târgoviştei, care într-o primă etapă au fost reşedinţe domneşti şi sedii episcopale, iar în subsidiar au îndeplinit şi funcţii economice.

În ceea ce priveşte semnificaţia termenilor de târg, trebuie menţionat că în Ţara Românească, cancelaria domnească a întrebuinţat în documentele redactate în limba slavă patru denumiri pentru a desemna o aşezare urbană: 1. gorod – oraş şi cetate; 2. misto (miasto); 3. târg; 4. oraş.

În cel de-al doilea capitol prezint cele mai importante oraşe din Ţara Românească, care au avut statut de reşedinţă domnească şi temporară. În istoriografia noastră se remarcă în ultima vreme un viu interes pentru studiul oraşelor, al originei lor şi al momentului de conturare a vieţii materiale urbane, desprinsă de cea ţărănească. O serie de probleme, legate mai cu seamă de datele pe care le prezintă documentele şi care urmăresc în principal creşterea şi diferenţierea meşteşugarilor sau circulaţia mărfurilor, au fost cercetate şi, în parte, soluţionate. Pentru Ţara Românească reşedinţele domneşti au fost la: Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti.

În capitolul al treilea analizez dezvoltarea economică şi comercială a oraşelor din Ţara Românească. oraşele din Ţara Românească au fost, în primul rând, centre de schimb şi mai puţin de producţie meşteşugărească. Cele mai multe şi-au menţinut şi trăsăturile de economie agricolă, întinsele terenuri pentru agricultură reprezentând baza de aprovizionare cea mai apropiată, hinterlandul oraşelor.

Oraşele concentrau mulţi negustori şi meşteşugari, din diverse branşe, întreţineau strânse legături cu mediul urban transilvan şi polon, iar în unele cazuri întâlnim tineri ucenici trimişi cu mare cheltuială să se perfecţioneze în anumite domenii peste graniţe. Activităţile de comerţ erau stimulate de tranzitul mărfurilor vehiculate pe marile circuite de schimb ale lumii europene, dar şi de deschiderea pieţei locale spre produse de lux pe piaţa europeană. Un număr însemnat de mărfuri, de la stofe fine englezeşti, mătăsuri, blănuri, covoare, bumbac, pahare de cristal din Boemia, cuţite din Austria, până la mirodenii, era destinat curţii domnitorului, dar şi altor categorii de locuitori din Valahia.

Funcţia de reşedinţă domnească (cetate de scaun) a determinat o dezvoltare mai amplă a curţilor domneşti, în raport cu celelalte curţi locale. În paralel, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, prezenţa obligatorie a boierilor (dregători) a facilitat apariţia unor zone rezidenţiale în care aceştia şi-au ridicat curţi.

Din documentele vremii, atâtea câte s-au păstrat, rezultă că meseriaşii şi negustorii erau prezenţi masiv în târgurile şi oraşele din Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XV-lea.

Studierea istoriei oraşelor, ca parte integrantă a istoriei României, este posibilă doar pe baza izvoarelor, îndeosebi a celor contemporane cu evenimentele relatate. În acest sens, de un real folos este studierea comparată a izvoarelor scrise (fie ele documentare – interne sau externe – juridice, narative, epigrafice, cartografice, numismatice, sigilografice, heraldice) şi a celor arheologice, acestea din urmă întregind sau completând lacunele celorlalte.

Primele consemnări în documente ale oraşelor – ca de altfel şi a majorităţii aşezărilor rurale din Ţara Românească – au fost făcute ceva mai târziu, decalajul cronologic între momentul menţinerii documentare faţă de începuturile lor, constatate arheologic, cifrându-se la un secol, un secol şi jumătate şi mai rar, chiar două secole.

O contribuţie majoră privind geneza şi primele secole de evoluţie urbană a adus cercetarea arheologică. Practic, toate vetrele oraşelor-capitală şi a oraşelor constituie în condiţiile specifice spaţiului românesc au cunoscut ample investigaţii arheologice, deseori prin săpături de salvare, în lumina cărora putem aprecia că s-au obţinut rezultate ce depăşeşc atât informaţia documentarp, cât şi modestele aprecieri datorate cronicarilor. Prin aceste observaţii şi cercetări s-au formulat concluzii privind nucleul de formare urbană, dotările edilitar-urbanistice, tipul de locuinţă şi alte aspecte privind habitatul. Unele dintre aceste concluzii şi-au găsit reflectarea în prestigioase monografii arheologice sau în studii de cert interes ştiinţific elaborate de specialişti din universităţi şi institute de cercetare, dar şi de către cercetătorii muzeelor naţionale şi judeţene.

Între arheologii care au efectuat săpături sistematice pe raza unor oraşe medievale româneşti, îi menţionăm pe: Alexandru Andronic, Ion Barnea, Stela Cheptea, Nicolae Constantinescu, Petre Diaconu, Grigore Florescu, Radu Florescu, Mircea D. Matei, Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Marcel Tanasachi şi mulţi alţii.