Constituirea organizației națiunilor unite

INTRODUCERE

„Cele douǎ rǎzboaie mondiale aruncaserǎ omenirea într-o prǎpastie a deznǎdejdii şi făcuseră într-o jumătate de secol peste 100 de milioane de victime. Părinţii Naţiunilor Unite şi ai Cartei doreau să împlinească dorinţa profundă a omenirii de pace şi convingerea că, după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele înfrăţite vor putea realiza o ordine mondială pacifistă de durată ( )”, erau cuvintele lui Günther Unser în lucrarea sa „Die UNO”. Aşadar prin crearea ONU s-a cǎutat menţinerea pǎcii şi securitǎţii internaţionale, alǎturi de dezvoltarea relaţiilor de prietenie între naţiuni, de realizare a cooperǎrii internaţionale în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale sau umanitare, şi de încurajare a respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale ale acestuia. Toate aceste erau obiective prioritare pentru statele care resimţeau tǎios efectele devastatoare ale celor douǎ rǎzboaie. Pe fundalul acestor realităţi, punând în lumină rolul Organizaţiei, lucrarea de faţă are drept obiectiv prezentarea celor mai importante etape ce au avut loc în procesul constituirii sale.

Multiplicarea numărului de organizaţii internaţionale este un fapt politic esenţial al societăţii globale şi conexiunilor lumii contemporane. Forme ale multilateralismului în raporturilor interstatale, organizaţiile internaţionale se structurează într-un cadru politico-juridic instituţionalizat, cu aspecte normative, reguli stipulate de statute şi documente cadru.

Practica politică a organizaţiilor internaţionale are rădăcinile în era modernă a raporturilor interstatale, determinată de Tratatul de la Westphalia (1648-1649). Primele agregări instituţionale se dezvoltă pe fondul derulării sistemului congreselor (Viena –1815, Paris- 1856, Berlin –1878) ca formă a concertului colectiv al marilor puteri, instrument eficace de eliminare a setului de crize continentale şi coloniale. Toate acestea, alǎturi de Pactul Societǎţii Naţiunilor (organizaţie internaţionalǎ formată după primul război mondial, O.N.U. fiindu-i succesoare) sunt teme tratate în primul capitol.

Cel mai aprofundat capitol este capitolul al II-lea în care sunt detaliate negocierile cu privire la constituirea O.N.U. precum şi principiile Cartei. Primul angajament pentru stabilirea unei noi organizaţii internaţionale a fost semnat prin “Carta Atlanticului”, de către preşedintele Franklin D.Roosevelt din partea Statelor Unite şi Primul Ministru Winston Churchill din partea Marii Britanii, în 14 August 1941. şi va urma Conferinţa de la Teheran (decembrie 1943), Declaraţia puterilor aliate, a Cartei Atlantice şi, în final, a Naţiunilor Unite. Cele 50 de naţiuni ce au luat parte la conferinţa de la San Francisco împreună cu Polonia au devenit membre fondatoare a Naţiunilor Unite. ONU nu este un guvern mondial; mai curând este un instrument flexibil prin care naţiunile pot coopera pentru a-şi rezolva problemele comune, o organizaţie ce-şi propune ca obiectiv principal, menţinerea pǎcii şi a securitǎţii internaţionale, precum şi o strânsǎ colaborare între state clǎditǎ pe principiul egalitǎţii în drepturi şi al autodeterminǎrii popoarelor. Conform scopurilor stipulate în Cartǎ, O.N.U. trebuie să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor spre atingerea acestor obiective comune, obligând statele membre sǎ-şi rezolve divergenţele pe cale paşnicǎ şi reglementând expres interzicerea folosirii forţei.

Capitolul al III-lea nu numai prezintă în detaliu structura O.N.U. dar şi analizeazǎ fiecare ȋndatorire a principalelor organe. Sistemul ONU este format din şase organe principale, precum şi organisme şi instituţii specializate. Cele şase organe principale sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul. Sistemul ONU cuprinde 15 agenţii specializate: Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Grupul Băncii Mondiale (alcătuit din Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Societatea Financiarǎ Internaţionalǎ, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor şi Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiţii), Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia Maritimă Internaţională, Organizaţia Internaţională a Telecomunicaţiilor, Uniunea Poştală Universală, Organizaţia Meteorologică Mondială, Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Agenţia Internaţională a Energiei Atomice.

O.N.U. rămâne dincolo de o organizaţie bine structurată, cu investiţii foarte mari,

expresia umanităţii, a păstrării valorilor morale, a preţuirii vieţilor omeneşti, exponentul unui grad de civilzaţie ridicat prin care umanitatea trebuie sǎ îmbrǎţişeze secolul XXI.

Nu în ultimul rând, capitolul IV prezintǎ mǎsurile ce trebuie luate pentru buna funcţionare a O.N.U. pe viitor.