Planul Marshall și Rolul Său în Construcția Europeană

INTRODUCERE

Cel de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă sărăcita aproape complet,distrusă din punct de vedere economic şi într-o criză politică. Primele guverne postbelice au trecut la măsuri ce aveau ca scop instaurarea unui control mai accentuat al statului asupra principalelor ramuri economice şi asupra pieţei . Însă criza nu a dispărut şi a atins punctul culminant în cursul anilor 1946 – 1947.

Anul 1947 reprezintă poate cel mai important an din perioada postbelică. În acest an, problemele cu care se confruntau statele europene au atins cote maxime. În primul rând, există problema proviziilor alimentare. Fiecare stat se confruntă cu foametea, aportul caloric în zona britanică a Germaniei scăzând de la 1.500 calorii / zi / adult la jumătatea anului 1946, la 1.050 calorii / zi / adult la începutul anului 1947 . Grânarele din estul Europei nu mai reprezentau nici ele o sursă de hrană deoarece erau aproape epuizate datorită secetei din ultimii ani şi a reformelor agrare aplicate. Pe timp de iarnă situaţia s-a agravat din ce în ce mai mult: străzile au devenit impracticabile, canalele au îngheţat, reţele feroviare au fost şi ele afectate, iar lipsa cărbunelui a condus la scăderea producţiei industriale.

Cele două mari probleme le reprezentau dispariţia Germaniei de pe planul economic al Europei şi criza dolarului. Odată cu lipsa Germaniei de pe piaţa europeană, s-a produs un dezechilibru în comerţ, iar producţia industrială a fost împotmolită datorită lipsei resurselor de cărbuni din bazinul Ruhr. În aceste condiţii, Europa s-a orientat spre Statele Unite ale Americii, având loc o creştere a cererii de produse americane, crescând astfel şi datoriile faţă de federaţie.

Cea mai importantă monedă europeană, lira sterlină, s-a devalorizat, iar în Germania numai circulă nici o monedă: a înflorit piaţa neagră şi ţigările au devenit monedă de schimb acceptată.

Comunismul avea un real succes în acea perioadă în toate statele, fie vestice, fie din est sau centrale, însă era încă promovată o formă democratică. Numărul membrilor partidelor comuniste, care erau in coaliţii de guvernare, a crescut şi în Italia, Franţa şi Belgia.

În iulie 1947, Hamilton Fish, redactor la publicaţia Foreign Affairs, a subliniat foarte bine, într-un articol de-al său, situaţia Europei în acea perioadă de timp: „Totul e neîndestulător: prea puţine trenuri, tramvaie, autobuze şi automobile care să transporte oamenii la lucru în timp util (…); prea puţină faină pentru pâine fără aditivi, că şi aşa nu-i de ajuns pentru cei care muncesc din greu; prea puţină hârtie pentru ziare, care nu raportează decât o părticică din ce se întâmplă în lume; prea puţine seminţe pentru culturi şi prea puţine îngrăşăminte; prea puţine case cu prea puţine geamuri de pus în ferestre; prea puţină piele pentru încălţări, lână pentru haine, gaz pentru gătit, bumbac pentru scutece, zahăr pentru dulceaţă, untură pentru prăjit, lapte pentru prunci, săpun pentru rufe.”

În acest context era nevoie de un plan care să pună capăt situaţiei nefavorabile din zona europeană. În anul 1947, în urma unei întâlniri a miniştrilor aliaţi de Externe, secretarul de stat american George C. Marshall, după ce a luat la cunoştinţă situaţia Europei, a fost convins că era nevoie de o resuscitare a sa, iar iniţiativa trebuia să vină de la Washington .

Acesta a elaborat un Program de Reconstrucţie Europeană (ERP – European Recovery Program), în colaborare cu consilierii săi, program prezentat în cadrul unui discurs la Universitatea Harvard, pe data de 5 iunie 1947. Înainte de apariţia acestui plan, Statele Unite furnizaseră deja sume importante de bani în Europa, dar erau strict pentru aprovizionare, reparaţii şi servicii de bază. Un alt aspect care a favorizat criză şi a dus la apariţia unui astfel de plan a fost anularea acordurilor Lend - Lease din timpul războiului de către preşedintele Truman. În urma acestei decizii, Marea Britanie şi Franţa au negociat fiecare acorduri bilaterale cu Statele Unite în vederea aprobării unor împrumuturi, însă condiţiile impuse erau extreme de restrictive: Marea Britanie trebuia să renunţe la comerţul preferenţial cu dominioanele şi la controlul cursului valutar, iar Franţa la tarifele de import protecţioniste. Criza europeană a mai avut o consecinţă: în 1947 Marea Britanie a renunţat să mai acorde ajutor guvernelor grec şi turc în lupta împotriva guerilelor comuniste, ceea ce a determinat Statele Unite să acorde un împrumut de 400 milioane de dolari pentru cele două ţări, fapt ce a condus şi el la elaborarea Planului Marshall.

CAPITOLUL I

ORIGINILE PLANULUI MARSHALL ŞI

ASPECTELE SALE CANTITATIVE

După Al doilea Război Mondial, Europa era distrusă şi sărăcită aproape complet. Era nevoie de un plan de reconstrucţie, de ajutor economic şi tehnic. Planul Marshall este cel care urma să rezolve problemele existente pe continentul european la acea dată. Planul Marshall (The Marshall Plan), cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din al doilea război mondial.

1.1. Europa la acea vreme.

În timp ce în Europa Centrală şi de Est partidele comuniste îşi consolidau poziţiile de putere, pe plan internaţional, suspiciunile şi neînţelegerile dintre Aliaţi creşteau, lucru care a sud la apariţia a numeroase divergenţe din ce în ce mai puternice. Marile puteri aliate în timpul războiului: S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S., încep din 1945 să aibă numeroase divergenţe privind organizarea postbelică a lumii. Neîncrederea dintre ele, estompată până acum datorită intereselor comune, creşte pe măsură ce dezacordurile se înmulţesc. Pe de altă parte, metodele folosite de U.R.S.S. în statele ocupate de Armata Roşie încep să dezvăluie occidentalilor înţelesul sovietic al cuvântului ,,democraţie”, iar lansarea celor două bombe atomice asupra Japoniei îi întăreşte lui Stalin convingerea că este necesară o zonă cât mai întinsă înspre estul Europei şi pe teritoriul continentului asiatic pentru a avea posibilitatea de a proteja aşa numită „patrie a comunismului”.A fost un moment simbolic,rămas în istorie ca începutul războiului rece; acest moment memorabil a fost discursul pe care primul ministru al Marii Britanii l-a rostit la Fulton, în Statele Unite ale Americii, de faţă fiind şi preşedintele american Harry Truman.

Rostit la 5 martie 1946, discursul a lansat pentru prima dată, în mod oficial, ideea împărţirii Europei de o „cortină de fier”. Churchill a criticat în termeni duri politica sovietică şi şi-a exprimat dorinţa realizării unei alianţe între S.U.A. şi Marea Britanie pentru oprirea expansiunii sovietice. „Ceea ce doresc sovieticii, afirma primul ministru britanic, sunt roadele războiului şi extinderea neîngrădită a puterii şi doctrinei lor”. Preşedinte american Truman a optat în politica faţă de U.R.S.S. pentru doctrina propusă de aşa-numitul „grup de la Riga” din cadrul serviciului său diplomatic. Exponentul acestui grup era George Kennan, diplomat care lucrase la Ambasada de la Moscova şi autorul unei „telegrame lungi”, redactată în februarie 1946. Aici el face o descriere amănunţită a politicii externe a U.R.S.S. ale cărei baze erau, în opinia lui, „în întregime ideologice”. De aceea, S.U.A. trebuia să riposteze pe măsură prin promovarea unei politici de îngrădire a statelor din lagărul socialist. Termenul de „politică de îngrădire” a devenit în cele din urmă o caracteristică a mandatului lui Truman.

S.U.A. s-a găsit la finele războiului în situaţia de a gestiona o Europă Occidentală distrusă economic şi măcinată de rivalităţi naţionale. Cea mai accentuată rivalitate era aceea dintre Franţa şi Germania. Franţa se opunea cu virulenţă oricărui program de dezvoltare economică pentru vecinul său. Pe de altă parte, Marea Britanie avea nevoie de resursele naturale ale Germaniei şi forţează creşterea producţiei anuale în regiunea Ruhr. În acest climat, George Marshall vine cu o propunere de nerefuzat.

Scopul programului propus era de a contribui la renaşterea unei economii active în lume pentru a crea condiţiile politice, economice şi sociale în care să poată să existe instituţii libere…este logic ca Statele Unite ale Americii să facă tot ceea ce poate pentru a sprijini restabilirea sănătăţii economice a lumii, în lipsa căreia stabilitatea politică şi pacea sunt imposibile