Revoluția Franceză și Gruparea Robespierre

Capitolul I

Consideraţii introductive

Cercetarea epocii prerevoluţionare pune de la început problema unui paradox .

Unii contemporani şi după ei nu puţini istorici au insistat de-a lungul vremii asupra caracterului neaşteptat al Revoluţiei Franceze. Fireşte, elementul surpriză nu a lipsit. El este prezent în declanşare, desfăşurare, forţă de şoc. Dar şi istoricii pentru care revoluţia din 1789 ”n-a fost un lucru necesar”, ci doar un accident caracterizat prin starea de nepregătire absolută în care s-au găsit cu toţii; au recunoscut uneori că ea a rezolvat chestiuni foarte esenţiale puse de multă vreme ”.

De fapt, aşa cum s-a subliniat în ultimele decenii printr-o formulă fericită ,Revoluţia Franceză nu a însemnat ”o bubuitură de tunet într-un cer senin” . Mai mult, cercetările au confirmat fără putinţă de tăgadă că furtună a fost amplu pregătită, atât spiritual, cât şi material. Conştient sau inconştient. Fie că acceptă sau nu durată de ”un secol şi mai bine” propusă de unii specialişti pentru acest complicat proces. Sau dacă şi astăzi premisele epocalei răsturnări social-politice continuă să fie discutate şi reevaluate.

Revoluţia de la 1789 a fost aşadar o surpriză pregătită.

Pentru a înţelege în ce au constat cauzele Revoluţiei Franceze şi a stabili existenţa momentelor şi tendinţelor prerevolutionare în arealul societeţii franceze de până acum două secole trebuie să ne oprim asupra trăsăturilor definitorii ale acestei societăţi şi asupra cadrului istoric.

Încă de la declanşarea ei ,Revoluţia Franceză şi-a îndreptat ascuţişul împotriva tarelor dezvăluite de criză vechiului regim, caracteristic majorităţii statelor europene. Termenul aparţine epocii şi fost utilizat printre primii de Mirabeau. Precizat istoric în veacul trecut, el îşi păstrează şi azi prestigiul ştiinţific.

Pe plan socio-economic, l'ancien regime corespundea unei societăţi dominant arisocratice, întemeiată pe baze preponderant agrare de tradiţie feudală.

1.1. Vechiul Regim

Vechiul Regim este o expresie folosită pentru a desemna sistemul francez de guvernare, legile şi instituţiile care au precedat revoluţia de la 1789 (acesta se sprijinea pe cele trei ordine stări):

-starea întâi reprezentată de cler;

-starea a două reprezentată de nobilime;

-starea a treia reprezentată de burghezie, ţărănime şi păturile sărăseneşti sărace.

Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea a treia reprezenta 96% din populaţia franceză.

Monarhia franceză era o monarhie absolută, nu una despotică, adică nu acţionă într-o manieră arbitrară şi ilegală. Regele era împiedicat de legile şi cutumele regatului şi existau multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi şi privilegii în care regale nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deşi

nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale şi stările locale limitau de asemenea puterea regală.

Regele era reprezentat în teritoriu de intendenţi de poliţie, justiţie şi finanţe în cele 34 de circumscripţii ale Frânte. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea şi ordinea şi răspundeau de lucrările publice, comunicaţii, comerţ şi industrie.

Monarhia franceză nu primea suficienţi bani din impozite pentru a-şi acopoeri cheltuielile, aşa încât pe timp de război, când cheltuielile statului creşteau foarte mult, recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriaşe.

Metodă de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbaşi aducea prejudicii statului, deoarece uneori aceştia foloseau banii în scopuri personale.

Cheltuielile curţii de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria Antoaneta a acumulta datorii de o jumătate de million de livre la jocuri de noroc.