Contribuția Școlii Ardelene la Modernizarea Limbii Române Literare

Introducere

Situată la începutul perioadei moderne a culturii româneşti, Şcoala ardeleană continuă, pe de o parte, direcţia cea mai avansată a culturii anterioare iar, pe de altă parte, dezvoltă trăsături noi care anunţă etapa actuală.

M-am oprit la această etapă a limbii române, deoarece după cum declara şi Aurel Nicolescu limba română constituie „împreună cu istoria patriei, cele două coloane în jurul cărora s-a ridicat edificiul impunător al Şcolii ardelene” Atît cercetătorii din trecut, cît şi cei de astăzi recunosc importanţa pe care o are limba din această perioadă pentru perioadele de formare a culturii româneşti.

Convinşi că limba română constituie un punct central şi pentru Şcoala ardeleană, mi-am propus să conturez activitatea teoretică şi practică a cărturarilor ardeleni în legătură cu limba română.

În practica utilizării limbii, există numai varietăţi de exprimare mai mult sau mai puţin asemănătoare cu un model ideal, pe care ni-l imaginăm ca o esenţă prezentă în orice act şi în orice manifestare concretă de limbă. Dar, din cauza multiplelor posibilităţi de combinare a inventarului de forme şi de cuvinte şi a numărului enorm de comunicări, nu se întîmplă niciodată ca două persoane să aibă în cursul vieţii lor exact aceleaşi comportări lingvistice. Modul în care grupul de vorbitori îşi organizează exprimarea profesională, indiferent cît de larg este domeniul profesiunii lor, nu este determinat de obicei de motive artistice şi nici nu se constituie dintr-o dată în urma vreunei hotărîri colective, ci treptat, în funcţie de cerinţele dezvoltării formelor de viaţă social-culturală.

Lucrarea este structurată în patru capitole, astfel: primul capitol, este intitulat: Biserica română unită şi apariţia Şcolii ardelene, al doilea: Istoria şi filologia-domenii de bază de manifestare pentru reprezentanţii Şcolii ardelene, al treilea: Realizarea limbii române literare moderne scop al activităţii reprezentanţilor Şcolii ardelene (cu subcapitolele: a. Folosirea alfabetului latin; b. Împrumutul latino-romanic; c. Înlăturarea elementelor aloglote), iar, al patrulea capitol: Lucrări lingvistice realizate de reprezentanţii Şcolii ardelene (cu subcapitolele: a. Ortografii; b. Gramatici; c. Dicţionare).

În realizarea acestei lucrări am consultat următoarele lucrări: Ştefan Munteanu, Vasile D. Ţîra, Istoria limbii române literare, Florea Fugaru, Şcoala ardeleană, Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, Istoria limbii literare, vol. I, Aurel Nicolescu, Şcoala ardeleană şi limba română, Dicţionarul explicativ al limbii române etc.

Reprezentanţii Şcolii ardelene receptează şi selectează numai ideile conforme cu specificul nostru naţional. Sistemul de idei dezvoltat în această perioadă se armonizează atît de bine cu tradiţiile literare naţionale, încît poporul şi cărturarii din Transilvania şi le însuşesc cu uşurinţă şi rapiditate.

Avînd în vedere toate aceste argumente, mi-am propus să evidenţiez rolul jucat de reprezentanţii Şcolii ardelene la modernizarea limbii române literare.

„Nimeni nu va putea contesta influenţa binefăcătoare pe care a avut-o ea [Şcoala ardeleană] în mai multe puncte asupra culturii noastre. Graţie scriitorilor cari s-au grupat în jurul acestei şcoli, noi am ajuns să fim mai bine cunoscuţi de streini şi să ne înţelegem mai uşor pe noi. Prin studiul istoriei şi al filologiei s-a deşteptat conştiinţa de ceea ce sîntem şi de ceea ce ne rămîne de făcut.

Prin munca serioasă şi cinstită a învăţaţilor transilvăneni ni s-a dat o pildă frumoasă de ceea ce înseamnă o vieaţă consacrată unui singur ideal. De aceea multe sînt învăţăturile pe care le putem trage din activitatea acestor apostoli cărora le datorim atît de mult”.

OVID DENSUSIANU

(Literatura română modernă, ediţia a IV-a, pag. 19, 25, Bucureşti, 1943

I. Biserica română unită şi apariţia Şcolii ardelene

Din punct de vedere al religiei, românii din Transilvania aparţineau episcopatului ortodox din Alba Iulia. Cu scopul de a spori numărul catolicilor de aici, curtea de la Viena a sprijinit acţiunea de trecere a românilor la religia catolică. Se promiteau avantaje economice şi culturale. Pentru preoţii români se deschideau calea depăşirii stării umile economice şi sociale în care se aflau. Puteau deveni egali cu preoţii şi ierarhii aşa numitelor „religii recepte”. Acţiunea de Unire cu Biserica Romei a fost înfăptuită prin actele semnate de un număr restrîns de clerici români la 21 martie 1697, 7 octombrie 1698, 5 septembrie 1700, 7 aprilie 1701 şi întărită printr-o serie de diplome imperiale, din care cea mai importantă era cea din 19 martie 1701. Prin aceasta a doua Diplomă Leopoldină a Unirii, Curtea de la Viena promitea nu numai avantaje economice şi culturale pentru cler şi pentru românii care aderau la noua biserică, dar şi recunoaşterea tuturor românilor cu drepturi egale şi eliminarea definitivă a statutului medieval de acceptaţi sau toleraţi. Se deschidea astfel perspectiva şi pentru români de a face parte „din naţiunile politice, de a intra în cadrele constituţiei ţării”