Didascalia și Teatrul lui Alecsandri

ARGUMENT

După cum îi sugerează şi titlul, studiul de faţă are ca obiect de cercetare, pe de o parte, didascalia, iar pe de altă parte, teatrul lui Vasile Alecsandri, examinate sumar individual şi, într-un sens lărgit, din perspectiva raporturilor stabilite între ele. Studiul va fi ţesut, în jurul celor doi piloni menţionaţi, din discutarea unor concepte precum text, indicaţie, regizor, actor, etc, a relaţiilor dintre ele, precum şi din studierea pieselor de teatru ale lui V. Alecsandri în contextul operării acestor termeni.

Dar de ce didascalia şi de ce teatrul lui Alecsandri ?

În primul rând, Alecsandri, deoarece reprezintă pe una din personalităţile de seamă ale literaturii, s-ar putea spune chiar ale culturii literare de la noi, cel căruia chiar Eminescu îi conferea onoarea regalităţii, numindu-l “acel rege-al poeziei”.

Teatrul lui Alecsandri, deoarece, ca şi în poezie, e şi aici un deschizător de drumuri şi, totodată, dacă nu rege, un prinţ, ce a contribuit substanţial la crearea unui repertoriu naţional, prin piesele sale originale, prin varietatea lor, prin numărul important al acestora, ori prin modul în care a ales să prezinte realitatea vremii sale utilizându-se tocmai de aceste creaţii.

În fine, didascalia, deoarece e văzută ca un subiect nu foarte dezbătut în literatura noastră, şi fiindcă s-a considerat interesant de descoperit cum textul vorbit (dialogul) se uneşte cu textul mut – numit astfel de unii cercetători- (indicaţiile, parantezele), în opera dramatică, respectiv în spectacolul de teatru.

Tocmai această descoperire, cu aplicaţie pe dramaturgia lui V. Alecsandri, s-a încercat

în lucrarea de faţă.

Studiu introductiv: Didascalia-încercare de definire

“ Nimic nu există, în teatru, care să nu fie

însoţit de indicaţii de regie”

Din perspectiva Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, didascalia reprezintă… mai nimic, căci, conform acestuia, didascalia este “s.f. Instrucţiune dată actorilor de autorul unei opere dramatice antice greceşti. ♦ Notă, indicaţie care se punea înaintea unei piese de teatru la latini. [Gen. -iei. / < lat. didascalia, gr. didaskalia].” Prea puţin însă pentru a ne lămuri. Iar posibilitatea unei mai lămurite examinări ne este oferită de diverşi cercetători, cum ar fi Anne Ubersfeld ori chiar Solomon Marcus, dar mai ales de Sanda Golopentia-Eretescu, ce tratează subiectul pe larg.

Astfel, conform Annei Ubersfeld, didascaliile ar reprezenta tot ceea ce în textul de teatru nu este rostit, intermediat de actor, aşadar tot ce e realizat, în mod direct, de cel ce a scris textul, didascaliile cuprinzând, deci, “tot ceea ce permite să determine condiţiile enunţării dialogului” , căci, de fapt, orice text literar – teatral este constituit din dialog – “banda sonoră a piesei”, şi “ţesătura de tăceri adiacente, ţesătură divulgată în esenţele ei de indicaţiile dintre paranteze”. Ubersfeld face referire la caracterul necesar ambiguu al didascaliilor, dat fiind rolul lor de a desemna atât condiţiile enunţării evenimentului ficţional (în special cele legate de spaţiul şi timpul acestui eveniment), cât şi condiţiile scenice. De aici ideea că didascalia are un rol dublu în teatru, căci reprezintă, pe de o parte, textul de regie cuprinzând toate indicaţiile date de autor celor ce au sarcina de a asigura existenţa scenică a textului său, iar, pe de altă parte, este şi “un suport care permite lectorului să construiască imaginar fie un loc în lume, fie o scenă de teatru, fie amândouă în acelaşi timp”.

În ceea ce o priveşte pe Sanda Golopentia, în cadrul studiului său, Voir les didascalies, reia ideea caracterului ambiguu al didascaliilor, susţinută de Anne Ubersfeld, adăugându-i-o pe aceea a lui Patrice Pavis, pe care îl citează, şi care susţine nu numai că indicaţiile scenice date de autor în textul său, nu sunt suficiente pentru a asigura ghidarea actorului către realizarea scenică a operei, dar şi că aceste indicaţii didascalice din textul scris numai ar părea ca aparţinând autorului şi că ar putea fi percepute drept o insultă la libertatea creatoare a regizorului.

Însă, spre deosebire de cei doi autori, S. Golopentia ia în discuţie numai didascalia explicită, integrată în spaţiul specific care îi este atribuit în textul de teatru, respectiv, considerând-o parte integrantă a textualităţii teatrale, o analizează, în cadrul studiului menţionat, ca text teatral de sine stătător, beneficiind de o sintaxă proprie, de sensuri şi valori specifice.

Referindu-se în special la teatrul contemporan, cercetătoarea consideră că didascaliile auctoriale, ce apar în textul de teatru, chiar nedându-li-se o prea mare importanţă de către regizor, “dessinent, néanmoins un horizon dramatique par rapport auquel le spectacle se définit comme prolongement du texte, dialogue avec le texte, voire contestation partielle de celui-ci.” Aceste didascalii ajută, deci, la elaborarea spectacolului teatral, prin înţelegerea lor ca o continuare a dialogului din text.

Pentru Golopentia, studierea didascaliilor nu ar fi posibilă fără a fi strâns legată de o viziune pragmatică a dialogului dramatic. Este susţinută ideea că o teorie modală a didascaliilor ar face posibilă distincţia între didascaliile – obligaţii (pozitive / negative, constând în ordine sau interdicţii – idee care este întâlnită şi la Anne Ubersfeld, care, referindu-se la caracterul pragmatic al didascaliilor, le conferea statutul de act de limbaj directiv considerându-le un ordin dat practicianului) şi didascaliile – permisiune (explicite ori implicite).