Literatura Postbelică

Argument

,, O povestire e o fibra din durerea trecerii noastre.

Când e vesela, lumineaza tâmpla, trista, izbeste-n osul fruntii.

O povestire buna si scurta tine de magic.”

Fanus Neagu se numara printre cei mai importanti reprezentanti ai generatiei ‘60 din

literatura româna. Prozator, dramaturg si cronicar sportiv, Fanus Neagu a debutat în 1959, iar

cele cinci volume de povestiri au aparut la jumatatea deceniului al VII-lea, când s-a produs

marea mutatie în literatura româna.

Lectura prozei fanusiene m-a atras în mod deosebit pentru pasiunea si dragostea pentru

literatura, pentru comunicarea poetica si harul povestirii. Dupa cum el însusi afirma,

Dumnezeu i-a dat patima scrisului, norocul de a gândi în metafore si dragostea nestinsa pentru

Dunare si Câmpia Brailei. Am reusit sa-l înteleg si sa mi-l apropii ca scriitor datorita

originalitatii prozei care freamata prin povestirile unui Baragan bântuit de evenimente si

miracole. Ca scriitor, s-a integrat perfect în generoasa familie a prozatorilor, avându-i ca

precursori pe Odobescu, Gala Galaction, Panait Istrati, Zaharia Stancu si Stefan Banulescu. A

scris nouazeci de povestiri, cinci romane, trei piese de teatru si câteva mii de cronici sportive;

este unic si original în prezentarea realului mitic al Dunarii de Jos.

Fanus Neagu s-a afirmat printr-o literatura dominata de Baraganul cumpenelor de

fântâna, a secetei si a ciulinilor rostogoliti de vântoase, iar vasta câmpie dunareana fiindu-i

sursa de mituri. Ca cititor, îl apreciez pentru faptul ca si-a impus opera împotriva curentului

vremii, a reusit sa investigheze realitatea într-un mod original, fiind foarte exigent cu propria

opera în care a reusit sa îmbine într-un mod inegalabil realul cu imaginarul.

Referitor la structura demersului propus, am considerat necesar ca, pentru început, sa

tratez directiile în care s-a dezvoltat proza româneasca postbelica, accentuând rolul generatiei

‘60 a creatorilor de proza pentru literatura si cultura noastra. Fireste ca un loc deosebit l-am

acordat universului operei lui Fanus Neagu. Nuvelele si povestirile sale investigheaza

4

realitatea si deschid alternative dinspre real spre imaginar, asa cum se întâmpla în creatiile

prezentate în lucrare. Din antologia de povestiri „În vapaia lunii”, aparuta în 1988, care

reuneste cele mai reusite povestiri (povestiri incluse în volumele „Cantonul parasit”(1964),

„Vara buimaca” si „Caii albi ai orasului Bucuresti”, aparute în 1967), reiese profilul spiritual

al prozatorului.

Tema povestirilor si a nuvelelor este tratata în capitolul al II-lea, intitulat ,,În vapaia

lunii”- Simboluri si structuri, sectiune în care am analizat simbolurile si motivele obsedante

ale scrierilor epice din aceasta antologie, obiect de referinta în abordarea stilistica a prozei

fanusiene. Ca trasatura esentiala a acestor creatii se remarca translatia dintre real si fantastic.

Prozatorul nu se exprima numai în metafore. El însusi vede lumea metaforic. Ca atare, Fanus

Neagu manifesta un interes deosebit atât pentru descriere, cât si pentru fantastic. Titlurile

povestirilor sunt sugestive si dau impresia ca, într-o noapte inundata de luna noua, totul este

posibil, dupa cum reiese din nuvela ,,În vapaia lunii”, în care luna apare ca un leit-motiv.

Povestiri, precum ,,Descoperind râul” si ,,Dincolo de nisipuri”, se remarca prin ineditul

întâmplarilor reale cultivate (udate si crescute) cu imaginar metaforic. Pentru copilul care

traieste în lumea povestilor, totul este posibil, deoarece, în luntrea ce-l poarta spre ,,tara

minunilor”, converseaza cu plantele si animalele care prind grai.

Pornind dinspre credintele populare, Fanus Neagu a creat povestiri, nuvele si romane,

în care unele personaje sunt puse în situatii-limita ale existentei lor. Metamorfoza realului se

împleteste cu cea a imaginarului, iar metafora este unica în aproape toate naratiunile analizate,

cum ar fi: „Ielele”, „Luna”, „Mostenirea”, „Tutunul”, „Fântâna” etc. Scriitorul, bun

cunoscator al traditiilor populare, prezinta sarbatori religioase (Lasatu-secului, Ajunul

Craciunului) si alte obiceiuri specifice spatiului Marii Câmpii dunarene în naratiuni ca:

„Ajunul Craciunului”, „Îngerul a strigat”, „Olelie” etc.