Mihail Sadoveanu - în căutarea limbii perfecte

Rezumatul lucrării

Întreaga operă sadoveniană e o mare desfătare a rostirii şi a comunicării. Cuvântul capătă, aşadar, o forţă demiurgică, primordială. Prin Logos nu se mai figurează o lume, ci se constituie. În lucrarea de faţă, am încercat să identificăm diferitele funcţii pe care le îndeplineşte Cuvântul, ca substanţă sigură a unui univers de o mare originalitate. Cele 3 capitole vizează delectarea, persuasiunea sau iniţierea personajelor prin Cuvânt. Textele discutate din această perspectivă sunt: Hanu- Ancuţei, Creanga de aur, Divanul Persian, Ostrovul lupilor, Baltagul. În capitolul 1, personajele din Hanu-Ancuţei povestesc dintr-o plăcere gratuită a spiritului. Actul istorisirii, precedat de un ceremonial al înfruptării din bucatele şi vinul de la han, conduce la o stare de bună dispoziţie, de relaxare, de delectare. ”Vremea petrecerilor şi-a poveştilor”, cum spune Sadoveanu, era una în care domnea bunăstarea şi armonia, când taberele de cară soseau mereu, vinul curgea în ulcele, viţei se frigeau la focuri. Povestirea propriu-zisă a faptelor de demult îşi asumă un demers ritualic. Naratorul uzează adesea construcţii savante, protocolare, asigurând solemnitatea actului pregătitor al rostirii unei istorisiri. În acest ritual, captatio benevolentiae devine act fundamental. Între toţi virtualii povestitori, Ioniţă comisul îşi asumă un rol aparte, cel de ordonator. Fiecare personaj care va dori să spună o povestire se va raporta obligatoriu la Ioniţă, iar trecerea de la o istorisire la alta se va face sub semnul iminenţei rostirii amânatei povestiri a comisului. Fiecare din cele 9 povestiri e construită după acelaşi model: un pretext pentru istorisire, întrebările ascultătorilor, promisiunea unei întâmplări nemaipomenite, evocarea propriu-zisă, comentarii, inserarea unor observaţii, precizări.

Plăcerea pe care o simt ascultătorii este întreţinută de întâmplările extraordinare receptate, dar se manifestă din ceremonia pregătirilor pentru ascultare, care constă din schimburi amicale, amabile de cuvinte, în sporadice comentarii despre oameni, locuri, vreme dar, mai ales, din ritualul înfruptării din bunătăţile pe care hangiţa le oferă cu bunăvoinţă. Formulele de adresare (“Fraţii mei!”, “Vrednici creştini şi gospodari!”, “Domnilor şi fraţilor!”) lauda vinului şi a bucatelor constituie o adevărată paradă a vorbirii. Scenele pregătitoare. dialogate între naratori şi interlocutori sunt foarte numeroase în raport cu evemimentele propriu-zise, dovadă a faptului că personajele din Hanu-Ancuţei simt o plăcere deosebită în a îndeplini ritualul pregătitor istorisirii şi respectiv ascultării ei. Dorinţa oamenilor de la han de a asculta şi de a-şi asigura o receptare cât mai bună se recunoaşte prin mişcările, gesturile şi atitudinile lor, urmate de tăcerea care reprezintă o invitaţie nerostită la cuvânt, pentru viitorul povestitor.

Alternanţa povestire / tăcere are un rol important în structura textului Hanu-Ancuţei, iar unele personaje sadoveniene comunica şi prin tăcere, nu numai prin Cuvânt. Tăcerea nu este privită ca stare de muţenie şi nu echivalează întotdeauna cu condamnarea Cuvântului. Înţeleptul sadovenian preţuieşte uneori tăcerea în defavoarea Cuvântului. Personajele din Hanu-Ancuţei dau dovadă de multă înţelepciune populară şi, cum tăcerea e un mod de a comunica specific înţelepţilor, e de înţeles de ce unii dintre ei sunt introvertiţi şi taciturni (călugărul Gherman, Constantin Moţoc, ciobanul de la Rarău). Această pudoare faţă de cuvânt care apare mereu, în ciuda chefului de a istorisi, se datorează, nu atât conţinutului emoţionant al povestirii, cât marelui respect faţă de sacralitatea povestirii.

Scopul prim al istorisirii se manifestă în nevoia de a comunica, de a re-crea lumea, de a cunoaşte prin artă. Concomitent, povestirea e timp esenţial al întelepciunii şi al desfătării. Istorisind sau ascultând, oaspeţii hanului au imensa satisfacţie de a cunoaşte experienţe cu enormă încărcătură moral-afectivă, de a intra în contact cu adevărul de unde se pot culege roade ale înţelepciunii. Oamenii vor să se cunoască, iar calea cea mai eficientă este ficţiunea, cu mijlocul specific-Cuvântul, formă superioară de sociabilitate.

În capitolul 2, Divanul persian relevă în modul cel mai evident funcţia persuasivă a Cuvântului, prin “duelul” cu poveşti. Personajele povestesc pentru a convinge. Ele dovedesc o temeinică instrucţie retorică, mânuind cu abilitate discursul. Cuvântul eficace este însoţit de diferite subterfugii precum masca, jocul, perfidia pentru a exploata în fond vulnerabilitatea partenerului şi a determina finalmente la interlocutor o schimbare de atitudine sau de comportament.