Stabilirea Etimologiei Denumirilor de Obiceiuri și Sărbători Populare Românești

INTRODUCERE

Tema care constituie obiectul cercetării întreprinse în lucrarea de faţă, stabilirea etimologiei denumirilor de obiceiuri şi sărbători populare româneşti, are ca punct de plecare dicţionarul Obiceiuri populare de peste an, al lui Ion Ghinoiu. Principalul scop care ghidează demersul nostru urmăreşte suplinirea deficitului de ordin etimologic al lucrării cu caracter etnografic şi folcloric mai sus menţionate. În câteva cazuri, foarte rare însă, chiar I. Ghinoiu face anumite observaţii în legătură cu termenii care desemnează obiceiurile descrise în studiul său. Numai că scopul acestor observaţii nu îl constituie stabilirea limbii de provenienţă a numelor datinilor, ci vizează în mod special, natura semantică a anumitor cuvinte. Motivaţia folcloristului român constă, aşa cum mărturiseşte el însuşi în prefaţa cărţii, în accesibilizarea unor informaţii de specialitate, prin redarea lor într-un limbaj cât mai aproape de uzul lui obişnuit, întrucât lucrarea sa este destinată publicului larg, nu doar cercului restrâns al folcloriştilor şi etnografilor: “Preocuparea constantă a autorului a fost elaborarea unei lucrări accesibile unor largi categorii de cititori, dar care să împace şi exigenţele specialiştilor (etnologi, sociologi, filozofi). Întrucât înţelesurile monosemantice sunt mai uşor receptate, termenii polisemantici, purtători de ambiguităţi, au fost clasificaţi pe sensurile pe care le exprimă şi definiţi apoi individual” Considerăm, aşadar că, prin intermediul cercetării de faţă, ne identificăm cu intenţiile exprimate de autorul Obiceiurilor populare de peste an, chiar dacă natura demersului nostru este una strict lingvistică Se poate afirma, prin urmare, existenţa unei sfere de convergenţă a dimensiunii lingvistice (în compartimentul ei lexical) şi a dimensiunii folcloristice care constă în posibilitatea celor două domenii de a evidenţia specificul spiritual al poporului român. Argumentele de ordin lingvistic au o vechime destul de îndepărtată în timp ca instrumente de atestare a fondului nostru autohton. I. Ghinoiu a reuşit prin dicţionarul său să ofere o perspectivă de ansamblu asupra naturii obiceiurilor şi sărbătorilor populare româneşti. Sperăm ca, şi printr-o analiză de ordin etimologic asupra denumirilor acestor aspecte ale spiritualităţii populare, să reactualizăm interesul pentru coordonatele definitorii ale credinţelor românilor, într-o perioadă de maximă receptivitate faţă de elemente aparţinând altor culturi, artificial preluate chiar şi la nivelul limbajului, care ne fac să ignorăm ceee ce de fapt ne caracterizează ca popor.

Raportându-ne la dimensiunea strict lingvistică a cercetării noastre, ne luăm ca punct de referinţă definiţia dată etimologiei, de I. Coteanu şi M. Sala , ca fiind “ştiinţa care urmăreşte şi explică dezvoltarea cuvintelor de la formele şi înţelesurile lor cele mai vechi până la formele şi înţelesurile lor actuale sau până la cele dintr-o anumită perioadă a unei limbi ori a unui grup de limbi” În consecinţă, lucrarea de faţă a fost concepută ca un studiu lexico-semantic şi, pe parcursul ei, vom urmări nu numai stabilirea etimonului unui termen sau altul, ci şi evidenţierea sensurilor pe care cuvântul românesc le-a preluat sau pe care acesta le dezvoltă în limba noastră. Mai mult, vom proba şi posibilitatea trasării unei legături între denumirea obiceiului şi structura acestuia, analizând deplasările de sens care au luat naştere, de pildă, în urma numirii obiceiurilor prin termeni care în mod obişnuit desemnează alte realităţi. Prin analiza etimologică ne propunem să evidenţiem şi situaţia raporturilor lingvistice dintre limba română şi alte limbi aşa cum se reflectă ea la nivelul terminologiei avute în vedere. Un alt obiectiv al lucrării noastre îl constituie efectuarea câtorva observaţii cu privire la aspectele creştine ale anumitor datini româneşti, elementele datorate apariţiei creştinismului repercutându-se, atât asupra fondului, cât şi asupra denumirii obiceiurilor.

Nu am putut cuprinde în lucrarea noastră tot materialul furnizat de studiul Obiceiuri populare de peste an, complexitatea acestuia fiind dovedită de numărul mare de cuvinte-titlu pe care le însumează. De aceea, am apelat la anumite criterii de selecţie excluzând, de pildă, denumirile reperelor calendaristice şi a unităţilor de măsurat timpul, precum şi termenii ce desemnează în limbajul popular aştrii şi constelaţiile, limitându-ne strict la obiceiuri. Din masa datinilor cuprinse în dicţionarul lui I. Ghinoiu, am luat în discuţie numai pe cele mai puţin transparente la nivelul etimologiei denumirii lor, urmărind ca, prin dezvăluirea originii cuvintelor, să evidenţiem asocierile semantice care au stat la baza atribuirii de denumiri în cazul obiceiurilor populare româneşti. În consecinţă, nu ne-am oprit asupra unor obiceiuri precum Măsurişul Oilor, Tunsul Animalelor sau Umplutul Borşului; aici cuvintele au o semnificaţie foarte clară ele fiind utilizate în aceeaşi accepţiune şi în alte tipare de comunicare interumană, independent de obiceiul pe care îl desemnează. Alăturarea lor este contextual legată de obicei şi ilustrată prin însăşi definiţia acestuia. Criteriul de selecţie enunţat nu implică o preocupare exclusivă pentru nume obscure (la nivelul etimologiei), a căror utilizare este preponderent dialectală (vezi, spre exemplu, Arieţul, Brezaia, Cârceie sau Saiegiile). Este adevărat că ne-am îndreptat atenţia îndeosebi asupra denumirilor mai rare şi mai pitoreşti ( Alimori, Câţii-Câţii, Mătcălău, şi altele) însă, am acordat o egală atenţie şi unor obiceiuri cu o arie mai largă de răspândire pe teritoriul românesc, cum ar fi Caloianul, Crăciunul, Rusaliile. Acestea nu au putut fi ignorate datorită locului important pe care îl ocupă în spaţiul spiritualităţii româneşti. În plus, utilizarea frecventă a denumirilor de-a lungul timpului şi vechimea lor deosebită au dus la o pierdere a semnificaţiei lor originare, astfel încât se impune o permanentă reactualizare a sensurilor lor primordiale.