Tipuri de Personaje în Romanele lui Camil Petrescu

I. ARGUMENT

Comunicarea este o dimensiune fundamentală a existenţei noastre individuale, sociale şi culturale şi constituie una din liniile de forţă ale învăţământului românesc. Limba şi literatura română privilegiază comunicarea , dialogul fiind deopotrivă , substanţă , finalitate şi metodă. Importanţa studiului limbii şi literaturii române poate fi specificată în termenii orientării , după cum urmează :

a) înspre cunoaşterea sistemului limbii şi înspre dobândirea unor capacităţi de a o utiliza în diverse situaţii ;

b) înspre cunoaşterea literaturii şi întâlnirea cu valoarea estetică şi cu reprezentările conturate istoric , social şi ideologic , reprezentări pe care textul literar le conţine.

În acest sens , disciplina şi finalităţile ei depăşesc sfera unor cunoştinţe de limbă şi literatură şi vizează comportamente civice şi valori culturale.

Profesorul de limba şi literatura română , trebuie să aibă o bună pregătire de specialitate şi psihopedagogică , pentru a fi stimat de colegi şi preţuit de elevi. Pentru a putea depăşi volumul de cunoştinţe recomandat de programă , pentru a putea folosi diferite metode şi procedee adecvate gradului de dezvoltare a gândirii , memoriei , imaginaţiei şi reacţiilor emotive ale elevilor – în procesul instructiv-educativ , el are obligaţia - pentru a-şi însuşi „măiestria pedagogică” - să facă apel la activitatea de cercetare. Tudor Vianu consideră că „existenţa cercetătorului în profesor este o condiţie a bunei întocmiri profesionale a acestuia din urmă , că profesorul se întregeşte în chip firesc prin cercetător”. Cercetarea , profesorului de gimnaziu sau liceu va fi una de metodologia specialităţii , îmbogăţind-o cu noi modalităţi , uşurându-şi munca , profesia aleasă. El este obligat , pentru a nu rămâne un simplu „meşteşugar” , să ţină pasul cu cercetările pedagogice şi de didactică specială , să consulte pentru orice problemă de didactică revistele de profil , ş. a.

Orice profesor - care reuşeşte să stabilească un echilibru şi o evoluţie sincronică a pregătirii sale de specialitate , pe de-o parte , şi a celei metodologice , pe de altă parte - nu va fi pândit de cele două pericole care-l ameninţă. Întâi , el nu se va lăsa „dominat de disciplina pe care o predă , abandonându-şi problemele pedagogice”. În al doilea rând însuşindu-şi arta şi ştiinţa predării , el nu va considera că acest „dar” ţine de toate.

Profesorul de limba şi literatura română trebuie să aibă anumite calităţi , pentru a putea obţine rezultate bune în activitatea pe care o desfăşoară la clasă. Trebuie să aibă o temeinică pregătire de specialitate , să ţină cadenţa cu progresul disciplinelor pedagogice , să aibă însuşiri morale şi de caracter care-i înlesnesc comunicarea şi dialogul permanent cu elevii , să aibă dragoste pentru copii , să manifeste bună dispoziţie şi umor , să posede capacitatea de asimilare şi sinteză , să aibă o bună memorie , ordine şi claritate în gândire , atenţie distributivă şi spirit de observaţie. Dintre calităţile didactice pe care trebuie să le posede pentru a fi iubit de elevi enumerăm : capacitatea de a expune clar şi convingător ideile , uşurinţa în exprimare folosind un limbaj adecvat , concizia şi precizia formulărilor , plasticitatea vocabularului , intonaţia corectă şi dicţia plăcută , simţul măsurii în toate , talentul de a aprecie rapid şi corect situaţia , priceperea de a prevedea reacţiile şi de a anticipa mintal rezultatul măsurilor luate.

Istoricul Nicolae Iorga a creionat un portret dascălilor transilvăneni , care se potriveşte tuturor profesorilor de vocaţie „Înaintea nimănui , spunea savantul , nu se ridică mai respectuos pălăria decât înaintea profesorului care impune , în hăinuţa lui ieftină , pentru ce este în comoara minţii lui”.

Lecţia de literatură , privită ca întreg poate fi considerată , o „unitate didactică” , în care sub supravegherea profesorului , elevii învaţă „ceva” citind şi comentând texte literare şi nonliterare , îşi exersează gândirea critică şi registrul afectiv , modelându-şi personalitatea într-un fel sau altul. Literatura este o formă de cunoaştere a vieţii în toată diversitatea ei problematică şi efemeră. La orele de literatură se supun analizei literare texte care aparţin diferitelor genuri literare : epic , liric şi dramatic.

Lucrarea de faţă îşi propune o prezentare a realizării diferitelor tipuri de personaje existente în romanele camilpetresciene , Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război şi Patul lui Procust. Nucleul analizei , în cercetarea acestor romane de tip modern îl constituie introspecţia şi analiza psihologică. Prin conţinutul ei lucrarea de faţă se adresează deopotrivă liceenilor , studenţilor practicanţi , profesorilor tineri care se pregătesc pentru gradele didactice , precum şi celor cu o vastă experienţă la catedră interesaţi de perfecţionarea lor continuă.

Am ales Camil Petrescu având în vedere că el este unul „dintre promotorii literaturii la un înalt nivel principal într-o vreme când filozofic şi tehnic , romanul românesc rămăsese la stadiul primei jumătăţi a secolului XIX sau trecuse la confecţionarea unor rudimente moderniste fără acoperire teoretică serioasă.” Autorul aduce şi formulează teoretic o poziţie nouă în evoluţia romanului românesc , exprimându-se programatic în eseul Noua structură şi opera lui Marcel Proust, constituind un adevărat manifest de credinţă. Tema romanului Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război surprinde drama intelectualului , dominat de incertitudini , care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice , aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd , văzut ca iminenţă a morţii. Ideea literară este adoptată de Camil Petrescu de la scriitorul francez. O apropiere vizibilă este şi între eroii lui Stendhal şi aceia ai lui Camil Petrescu , în special în înzestrarea lor cu energie , forţă interioară şi loialitate. „A trăi în sensul de a simţi că trăieşti , înseamnă a încerca senzaţii puternice”. Calităţile fizice şi trăsăturile intelectuale care individualizează în societate personajele celor doi scriitori trebuie să-i situeze pe o treaptă ierarhic superioară celorlalţi. La ambii scriitori eroii sfârşesc tragic , fiind învinşi de propria pasiune , de propriul ideal. Însă , personajele scriitorului român dobândesc energii uriaşe declanşate de pasiuni devoratoare , fiind impresionante prin capacitatea lor de a trăi idei. Prin Patul lui Procust , autorul continuă problematica sa fundamentală : drama iubirii , a intelectualului.