Universul prozei lui Vasile Alecsandri

ARGUMENT

Cu aproape doua secole in urma, putin pierdut in negura vremii din cauza unei date nesigure de nastere , sa fi fost in 1818, sau sa fi fost in 1821 , undeva in judetul Bacau vine pe lume intr-o familie instarita de boieri, cel ce va fi “ acel rege-al poeziei” numit de Eminescu in “Epigonii”, deschizator de drumuri in literatura si cultura romana.

Tatal sau, Vasile, e om cu stare si deschis la minte, preocupat de educatia celor trei copii ai sai, iar mama, Elena Cozoni,este fiica lui Dumitrache Cozoni din Targu Ocna. Copilaria este fericita la Mircesti intr-o atmosfera calda in care basmele doicii se interfereaza cu invataturile grecesti, romanesti si frantuzesti primite de la dascalii diferiti pe care i-a avut in tara.

Vasile Alecsandri nu va fi numai un poet al neamului sau, el se va implica cu trup si suflet in viata comunitatii romanesti din acea vreme ca om politic de anvergura, fiind parte din evenimentele cruciale din secolul al XI X lea. A fost un adevarat lider spiritual al Revolutiei din 1848 si a incurajat si sustinut Unirea Principatelor Romane avand chiar la un moment dat sanse adevarate de a fi ales domnitor. A renuntat insa in favoarea lui Costache Negri sustinand mai apoi cu convingere pe Alexandu Ioan Cuza.

Ceva mai tarziu ajunge in functia de ministru la Paris , intr-o tara pe care o cunoaste prea bine din tinerete din timpul studiilor si care il apreciaza cu sarbatori solemne organizate de poetii vremii si locului.

La revolutia din 1848 are ocazia sa-l cunoasca pe Nicolae Balcescu pe care –l admira si il deplange pentru scurta sa viata infranta de boala. Nu poate sta deoparte si compune poezii agitatorice precum si un memoriu intitulat “Protest in numele Moldovei, al Omenirii si al lui Dumnezeu”, dupa care colaboreaza la un program politic, democratic:”Printipiile noastre pentru reformarea patriei’’, in care propovaduieste libertatea, egalitatea, fraternitatea si desigur unirea celor doua principate. Personalitatea sa umana si artistica domina perioada pasoptista a literaturii romane, dar si pe cea de mai tarziu in ciuda eclipselor prin care parea sa treaca in ultimii ani de viata.Opera sa oglindeste secolul sau respectand directiile sugerate de Mihail Kogalniceanu in Dacia Literara (1840) si exprimand dorinta de a contribui in mod real la formarea si dezvoltarea unei literaturi originale si independente. Titu Maiorescu face o sinteza despre importanta operei sale in “Poeti si critici” din 1886 :”In Alecsandri vibreaza toata inima, toata miscarea compatriotilor sai , cata s-a putut intrupa intr-o forma poeticain starea relativa a poporului nostru de astazi. Farmecul limbii romane in poezia populara el ni l-a deschis.Iubirea omeneasca si dorul de patrie in limitele celor multi dintre noi el le-a intrupat; frumusetea proprie a pamantului nostru natal si a aerului nostru el a descris-o ; cand societatea mai culta a putut avea un teatru in Iasi si Bucuresti , el a raspuns la aceasta dorinta, scriindu-i comedii si drame ; cand a fost chemat poporul sa-si jertfeasca viata in razboiul din urma, el singur a incalzit ostasii nostri cu raza poeziei. A lui lira multicolora a rasunat la orice adiere ce s-a putut destepta din miscarea poprului nostru in mijlocia lui. In ce sta valoarea unica a lui Alecsandri? In aceasta totalitate a actiunii sale literare.”1

Primele studii facute cu dascalul Gherman Vida si apoi la pensionul lui Victor Cuenim ii dau o atat de mare sete de invatatura si cunoastere incat se incumeta la mai multe profesii; medicina, drept, inginerie, pe care insa nu le termina. Isi ia bacalaureatul in litere in Franta si ramane devotat literaturii ,teatrului , folclorului; sincer, sensibil si modest in ciuda succeselor sale de necontestat. Desi detine rangul de boier nu se da in laturi sa-i atace pe parvenitii societatii de atunci si aduce critici intemeiate celor care vor sa para mai mult decat sunt intr-o colectie de noua scrisori catre un prieten imaginar:”Precum vezi , amice, societatea noastra prezinta o varietate foarte curioasa de tipuri bune de studiat. In ea domneste vanitatea, care exclude egalitatea, insa acel defect ridicol e mult mai aparent in generatia noua decat in batrani.Parintii nostri pastreaza inca obiceiurile simple din vechime, credintele stramosesti si o patriarhala indulgenta catre mai micii lor: cuconasii insa, crescuti sub varga dascalilor greci sunt de o fudulie de parveniti fara margini.Cei din starea intai considera drept ciocoi pe toti cei ce se insira dupa dansii.Cei din starea a doua numesc ciocoi pe cei din starea a treia, acestia la randul lor ciocoiesc pe nenorocitii de mai jos si ,poporul, mai cu minte,ii egaleaza pe toti cu aceeasi porecla.”2