Analiza Comparativă a Politicilor de Mediu din Statele Uniunii Europene și din România

INTRODUCERE

Preocuparea pentru mediu dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma (1970) a diminuării resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului. Până la crearea politicii comunitare de mediu au trecut doi ani (1972) şi de aici la dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare.

Importanţa sa nu este datorată anvergurii fondurilor alocate, ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare.

Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acţiune, adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului (evenimente internaţionale precum summit-urile de la Rio-1992 şi Johanesburg-2002, a protocolului de la Kyoto, etc.).

Această conectare şi implicare în progresele internaţionale de mediu transforma Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Dezvoltarea durabilă prin însusi caracterul ei, reprezintă nevoia de responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului, acest aspect este reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani.

Politică marcată de trecerea de la o abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acţionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare faţă de mediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului.

Politica de mediu nu acţionează independent, ci reflectă interesul societăţii civile în această direcţie, manifestat prin crearea a numeroase mişcări şi organizaţii de mediu. În unele ţări s-a ajuns la crearea şi dezvoltarea unor partide politice „verzi”, cu un real succes în arena politică. Acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei abordări concertate la nivel european şi necesitatea existentei unei politici de mediu active şi integrate, capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.

Protecţia mediului nostru înconjurător este o problemă care îi interesează şi îi afectează pe majoritatea cetăţenilor, datorită faptului că daunele aduse mediului înconjurător au devenit din ce în ce mai grave, iar dorinţa de a face sacrificii pentru îmbunăţătirea mediului a crescut considerabil.

În urma unei anchete întreprinsă pe întreg cuprinsul UE (Eurobarometer, martie 1999), a relevat faptul că 86% din cetăţenii UE consideră că politica mediului înconjurător este o prioritate politică, doar somajul, lupta împotriva sărăciei şi a crimei organizate şi menţinerea păcii au fost cotate mai sus.

Cetăţenii din Europa aşteaptă ca UE să joace un rol activ în protecţia şi conservarea mediului, atât pe plan intern, în cadrul legislaţiei europene, cât şi extern, cu participarea UE la diferite acorduri internaţionale.

Problemele mediului înconjurător nu pot fi rezolvate eficient decât prin includerea tuturor părţilor implicate. Problemele de mediu internaţionale şi chiar globale capătă o importanţă din ce în ce mai mare, singura soluţie fiind ca toate ţările să coopereze între ele.

Probleme ca poluarea aerului şi distrugerea stratului de ozon de către clorfluorocarburi nu depend de graniţele naţionale. Exemplul poluării aerului pe plan global arată clar că orice încercare din partea unui stat de a-şi păstra mediul curat este sortită eşecului dacă celelalte state nu sunt şi ele pregătite să facă un efort în domeniul protecţiei mediului.

CAP.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA DE MEDIU ÎN UE

1.1. Scurtă prezentare a politicilor de mediu a UE

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în acelaşi an.

În 1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune pentru Mediu – PAM (1973-1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării.

În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu – PAM 2 (1978-1982), structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.

Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complex şi mai strâns corelată cu alte politici comunitare.

În 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982 -1986), care reflectă influenţa dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pietei. În plus, acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.

Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997), document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatulu Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957). În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987-1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.

PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 şi face trecerea de la abordarea bazată pe comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi fiscal şi la consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. De asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu.

În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.

Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor pentru al 6-lea program de actiune – PAM 6 (2001-2010) – care susţine strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani:

1) schimbarea climatică şi încălzirea global;

2) protecţia naturii şi biodiversitatea;

3) sănătatea în raport cu mediul;

4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.

Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi al protecţiei mediului.

Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă şi anul 2003, prin adoptarea Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), care are în vedere relaţia complexă şi direct cauzală existentă între poluarea şi schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor – cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului.