BRD GSG

CAPITOLUL I. COMUNICAREA FIANCIAR BANCARA

1.1. Băncile și apariția comunicării financiare

Comunicarea financiar-bancară a apărut odată cu prima bancă și desigur, cu criza financiară aferentă acesteia. În Grecia antică oamenii încep să își încredințeze templelor banii în păstrare. Templele lui Apollo din Delfi, al lui Artemis din Efes și al Herei din Samos erau așadar cele mai importante instituții financiare ale acelor vremuri.

Inevitabil însă extinderea pieței a impus în cele din urmă specializarea acestor servicii financiare. Puțin după anul 400 î.e.n., sunt atestate primele servicii bancare, care au fost unele de depozit. Desigur însă, nu este vorba despre accepțiunea contemporană cu privire la natura unui depozit: oamenii nu depuneau banii la bancă ca să primească dobândă, ci ca să își știe banii la adăpost. Nu le era frică de inflație, ci de hoți. Prin urmare, banii erau depuși la bancă, iar banca, contra unui comision, avea grijă de ei. Dacă din acest comision mai rămâneau bani după ce își plătea la rândul ei datoriile și cheltuielile de întreținere, atunci banca putea chiar să mai dea și un mic credit, în rest, nimic. În felul acesta banca putea oricând la cerere să returneze întreaga sumă fără nici un fel de probleme. Nu existau rezerve fracționare, deci nici panici bancare. Însă la un moment dat, inevitabilul s-a produs, și unul dintre bancheri nu a mai reușit să reziste tentației de a se folosi de banii deponenților în scop propriu. Când unul dintre clienții săi a anunțat că pleacă într-o călătorie, bancherul cu pricina a dat banii respectivi împrumut, contra unei dobânzi mai mari decât comisionul pe care îl primea pentru că avea grijă de acei bani. Cum însă deponentul inițial se întoarse pe neașteptate din călătorie solicitând imediat banii înapoi, bancherul se văzu confruntându-se cu ceea ce avea să rămână probabil drept una dintre primele crize de lichidități din istorie. Nu exista nimeni care să îl refinanțeze, nici Fed sau alt lender of last resort, nici vreo bancă centrală care să cumpere creanțele sale neperformante. Cel căruia îi dăduse banii tocmai ce îi folosise și nu îi putea returna decât mai târziu. Deponentul a vrut să reclame cazul, dar bancherul l-a convins că reclamația l-ar face să își pericliteze iremediabil capitalul de imagine, în sectorul bancar fiind echivalent cu falimentul. Cum falimentul nu avantaja pe nimeni, reclamantul a așteptat cuminte să primească banii la o data ulterioară. De multe ori aceste situații luau o turnură tragică pentru deponent, deoarece bancherul prins în astfel de situații nu mai recunoștea că primise acei bani. Acest lucru era relativ facil, pentru că înțelegerea cu privire la depozit se încheia între patru ochi și nu întotdeauna trecută în acte. Fără acestea din urmă și fără martori, bancherii nu puteau fi acuzați prea ușor. Banii au generat dintotdeauna tensiuni și riscuri, iar comunicarea din jurul operațiunilor bancare a început să intre în vederile oamenilor, odată ce a devenit evident că era nevoie de mai multă transparență în relațiile dintre bancă și client.

Egiptenii au perfecționat sistemul bancar și au fost primii care au înființat o bancă centrală. Romanii au preluat complexitatea sistemului bancar de la aceștia, și băncile deși erau obligate prin lege să păstreze întreaga sumă depusă de o persoană, au început să fie interesate de posibilitatea de a acorda credite. La început băncile au contractat la rândul lor împrumuturi de la persoane fizice, urmând să acorde credite cu acești bani, la dobânzi mai mari. Erau împrumuturi la termen sub forma unor credite bazate pe economii reale.

După destrămarea Imperiului Roman a urmat o perioadă neagră, în care speranța de viață și nivelul de civilizație scăzuseră atât de mult, încât comunicarea financiar-bancară a fost una dintre ultimele preocupări ale oamenilor. Sute de ani, valorile au fost concentrate în jurul abațiilor și mănăstirilor, adevărate ultime bastioane ale culturii. În același timp însă, Biserica nu se dovedi un exemplu al transparenței și a deschiderii către publicul larg. Este din păcate paradoxal faptul că în Egiptul antic, cu mai bine de o mie de ani înainte, comunicarea financiar-bancară avea un nivel atât de ridicat, încât, conform registrelor bancare descoperite în siturile arheologice, a reieșit clar faptul că majoritatea covârșitoare a meseriașilor și a oamenilor de rând aveau câte un cont curent prin care executau diferite plăți, încasau datorii sau plăteau salarii.

1.2. Concepte și noțiuni introductive ale comunicării

Ori de câte ori în acțiunea umană se înregistrează un eșec, înainte de remedierea propriu-zisă a acestuia, oamenii încearcă să descopere cauzele pentru care s-a ajuns la un rezultat neconcordant scopurilor inițiale ale acelei activități. Din punct de vedere tehnic se pot identifica cele mai multe motive pentru care ceva ar putea să nu meargă bine. În plus, pe lângă un „know-how” deficitar, oamenilor le pot lipsi diferite abilități sau aptitudini individuale necesare utilizării unor tehnologiii specifice. In ultimul timp, o nouă explicație a început să fie admisă ca și cauză a eșecului: lipsa unei comunicări adecvate între părțile contractuale. În condițiile în care comunicarea a devenit atât de importantă în acțiunea umană, merită cu siguranță să i se acorde mai multă atenție.

- Termenul de comunicare are o semnificație mult mai amplă. În acest sens se pot identifica următoarele forme ale comunicării: umană, animală, vegetală, mecanică, galactică, etologică, sensibilă, religioasă, sportivă, afectivă etc., acoperind aria de interes a multor științe. În economie, comunicarea implică atât oameni, instituții, norme și reguli, cât și elemente de morală și de etică profesională.

- Din perspectivă etimologică, termenul de COMUNICARE desemnează acțiunea de a pune în comun sau acțiunea de a face parte, de a fi în relație cu

- De-a lungul timpului, din rădăcina inițială s-au format cuvinte spefice unor domenii extrem de diferite: în Evul Mediu a apărut atât termenul de „comuniune”, „împărtășanie” (în legătură cu ritualuri ale Bisericii Catolice), cât și cel de acces odată cu dezvoltarea infrastructurii (drumuri, șosele, canale de navigație, etc.) .

- Era industrială, grație mijloacelor moderne de comunicare generate de progresul tehnologic (telegraful, trenul, etc.) începe să impună tot mai mult sensul de transmitere de știri, de informații. Legătura dintre termenul de comunicare și informarea de masă (presa scrisă, cinematograful, televiziunea, radioul, Internetul, etc.) se produce abia în secolul al XX-lea.

- În concluzie, COMUNICAREA reprezintă tot „ceea ce permite stabilirea unei relații între persoane, între obiecte sau între obiecte și persoane. Ea desemnează fie acțiunea de a comunica, fie rezultatul acestei acțiuni” . Prin urmare, comunicarea înseamnă trecerea mesajului de la sursă, cu ajutorul unui transmițător, printr-un canal la un destinatar. În teoria tradițională a comunicării toate acestea reprezintă structura elementară a comunicării așezată într-o formă liniară: sursa de informație sau emițătorul, mesajul (ideea sau informația difuzată), canalul de transmitere a mesajului sau suportul mesajului, destinatarul. Formal aceste elemente se prezintă astfel: