Organizația Internațională a Muncii

Introducere

Modificările de bază aduse dreptului muncii prin legile apărute după 1990 se referă la modalitatea stabilirii drepturilor și obligațiilor corelative ale salariaților și patronilor.

Până la adoptarea acestor acte normative exista un principiu, consacrat de Metodologia tehnică legislativă adoptată prin Decretul nr. 16/1976, potrivit căruia drepturile salariaților nu puteau fi stabilite decât prin lege. Legile privind contractul colectiv de muncă, salarizarea și concediile de odihnă înlocuiesc acest sistem cu unul nou, specific economiei de piață, care lasă părților inițiativa în a decide cu privire la drepturile și obligațiile reciproce.

Contractul colectiv de muncă a apărut în România ca urmare a dezvoltării industriale de la sfârșitul secolului al XIX – lea și începutul secolului XX, ca o consecință directă a constituirii primelor forme de organizare a muncitorilor, care au găsit în acest document o modalitate concretă de a-și vedea înscrise doleanțele cu privire la modul de desfășurare a relațiilor de muncă într-un act scris semnat de patroni și reprezentanții lor pentru a-l face opozabil tuturor și mai ales pentru a-i da forță juridică obligatorie

În condițiile unei economii de piață, contractele colective de muncă reprezintă unele dintre cele mai importante izvoare ale dreptului muncii, în sensul că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept, ca și legea, la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate Este vorba de o categorie de izvoare de o factură deosebită, specială, pentru că ele nu sunt de origine statală, ci de origine convențională, negociată Cei doi parteneri sociali – angajatorii și salariații – în urma negocierii, prin intermediul contractului colectiv, își reglementează raporturile dintre ei, stabilesc condițiile de muncă.

O primă reglementare privind contractul colectiv de muncă a fost adoptată în România în perioada interbelică (anul 1929), cu observația că proiecte de acte normative în acest domeniu au fost dezbătute în parlament încă din anul 1909.

Contractul colectiv de muncă își pierde importanța practică în perioada de după 1950, condițiile în care se incheiau contractele individuale de muncă, drepturile și obligațiile salariaților fiind strict reglementate, lipsind de obiect practic orice convenție colectivă între conducerea întreprinderilor și salariați.

Vechiul Cod al muncii, intrat în vigoare în anul 1973, a menținut această situație, contractul colectiv de muncă (reglementat în art. 76-80) constituind o instituție juridică pur formală. Articolele 76-80 din acesta au fost abrogate prin adoptarea Legii nr. 13/1991, etapă importantă în procesul de revenire la unele tradiții democratice, de natură să instituționalizeze dialogul între partenerii raportului de muncă, prin negocieri colective.

Totuși, Legea nr. 13/1991, pe de o parte, prin conținutul său contradictoriu, a dat naștere la o serie de controverse exprimate în literatura de specialitate, iar, pe de altă parte, a lăsat o serie de probleme nereglementate.

A fost necesar a se adopta o nouă lege a contractului colectiv, care să oglindească maturizarea partenerilor sociali și care să corijeze inconsecvența, contradictorialitatea și caracterul lacunar al Legii nr. 13/1991

Într-adevăr, prin Legea nr. 130/1996 , legiuitorul a promovat o serie de soluții, cum ar fi: instituționalizarea obligației de a negocia, instituirea unor criterii de reprezentativitate pentru participarea la negocierea colectivă, reglementarea unor proceduri cu privire la recunoașterea partenerilor sociali etc.

Pe planul dreptului internațional al muncii, bazele normative ale contractului colectiv de muncă au fost prefigurate prin Declarația de la Philadelphia, încorporată în Constituția Organizației Internaționale a Muncii, prin care se proclamă dreptul de negociere colectivă.

În anul 1951, Conferința Organizației Internaționale a Muncii a adoptat Recomandarea nr. 91 prin care convenția colectivă își găsește o consacrare internațională definitivă ca instituție fundamentală în cadrul relațiilor de muncă.