Perfecționarea Structurii Organizatorice

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

Management este un termen englezesc, cu semantică deosebit de complexă, care desemnează ştiinţa conducerii organizaţiilor socio-economice şi conducerea ştiinţifică a acestora.

Complexitatea semantică a termenului este determinată de sensurile sale multiple:

- managementul constituie o ştiinţă, adică un ansamblu organizat şi coerent de cunoştinţe - concepte, principii, metode şi tehnici prin care se explică în mod sistematic fenomenele şi procesele ce se produc în conducerea organizaţiilor;

- managementul reprezintă de asemenea o artă care reflectă latura sa pragmatică şi care constă în măiestria managerului de a aplica la realităţile diferitelor situaţii, cu rezultate bune, în condiţii de eficienţă, cunoştinţele ştiinţifice;

- managementul constituie şi o stare de spirit specifică, reflectată de un anumit fel de a vedea, a dori , a căuta şi a accepta progresul;

Prin conducere se înţelege un ansamblu distinct de cunoştinţe asupra procesului de conducere .Conducerea este de fapt o artă practică al cărei obiect este activitatea de conducere a instituţiilor economiei şi societăţii.Această artă este un tip special de muncă intelectuală desfăşurată la mai multe nivele diferite ale instituţiei.Ea se formeză ca urmare a mobilităţii în organizarea, îndrumarea şi controlul instituţiilor ecoomiei şi societăţii.

Conducerea nu este o ştiinţă speculativă sau teoretică, ci una practică.Ea este legată de îndrumarea activităţii umane şi de urmărirea realizărilor acestora.Acest tip de ştiinţă îşi pune concluziile în acţiune.Aceste concluzii se stabilesc în funcţie de „ ce trebuie făcut” şi se aplică operativ în orice activitate după principiul „aici şi acum”.

1.1 Etapele dezvoltării gândirii despre conducere

În fiecare etapă a dezvoltării, gândirea asupra conducerii a fost influenţată de contribuţiile ştiinţelor premergătoare cum sunt disciplinele ştiinţelor economice, psihologia, sociologia, dreptul şi tehnica.

Totodata în secolul al- XX-lea , gândirea asupra conducerii a progresat ca urmare a convergenţei diferitelor concepte asupra conducerii din diverse ţări, către scheme similare.

Etapa 1 –Metoda conducerii ştiinţifice.

Prima etapă ce se poate identifica în evoluţia ştiinţei conducerii a fost desfăşurată în SUA sub numele de mişcarea pentru conducerea ştiinţifică. Conducerea ştiinţifică a fost concepută de precursorii gândirii asupra conducerii ca o atitudine filosofică sau deliberată faţă de utilizarea inteligentă a efortului uman.Conducerea ştiinţifică punea accentul pe obţinerea unor realizări maxime cu minimum de efort, pe baza evitării irosirii şi ineficienţei muncii oamenilor aflaţi la nivelul activităţii direct productive.

Îndatoririle şi normativele erau fundamentate prin experimentare şi cercetare. Îndatoririle depindeau de obiective, normativele se refereau la personal, condiţii, echipament, proceduri şi performanţe. Planificarea a fost separată de activitatea de producţie.Aceasta a condus la preluarea de către conducere a răspunderii pentru corectitudinea planificării muncii şi de către salariaţi a răspunderii pentru desfăşurarea corespunzătoare a muncii. A devenit necesar un cadru organizatoric pentru specializarea funcţiilor de conducere şi a celor operative. În consecinţă, au început să se dezvolte structuri organizatorice de tipul funcţional şi de tipul „formaţie de lucru în linie”. S-a dezvoltat funcţia de control a conducerii pentru a asigura desfăşurarea concretă a activităţii în concordanţă cu planul pe baza funcţiunilor de conducere legate de stabilirea obiectivelor, de precizarea indicaţiilor pentru realizarea obiectivelor.

„Principiile şi metodele de conducere ştiinţifică” ale lui Taylor au apărut în 1911. Acestea au transformat concepţia tehnicistă într-o metodă organizată, sistematică şi care poate fi învăţată. Aproape în acelaşi timp Elihu Root şi Henri Fayool au stabilit o replică a studiului lui Taylot cu privire la atribuţiile individuale în cadrul muncii colective. Ei au stabilit că determinarea atribuţiilor ce trebuie îndeplinite este posibilă prin studiul sistematic al organizării.

Tot in 1911, Schumpeter a publicat în Austria „Teoria dezvoltării economice”, în care a ridicat pentru prima oară problema rolului conducătorului într-o economie modernă dezvoltată.

Etapa a 2-a –Metoda organizatorică

În anii 1930, cercetarea în domeniul conducerii a fost cu precădere axată pe problemele de organizare, aceasta determinând structura muncii de conducere.Administraţia şi conducere erau considerate ca părţi distincte ale muncii de îndrumare a activităţii.

Administraţia reprezintă punctul de vedere al proprietarilor.Ei îi reveneau precizarea politicii economice şi stabilirea schemei organizatorice.În acea etapă organizarea a început să fie considerată ca un mecanism prin care conducerea trasează sarcinile, în cadrul structurii respective.Structura organizatorică la rândul ei era asemănată unei reţele de activităţi de rutină şi de pocedee de control. Se consideră că pincipala funcţiune a conducerii constă în controlul execuţiei, în vederea asigurării desfăşurării corespunzătoare a activităţii în cadrul organizaţiei. Totodată, la nivelul muncii direct productive, s-a meţinut metoda conducerii ştiinţifice de a viza eliminarea risipei şi ineficienţei din procedeele de lucru.

Conducerea operativă era axată cu precădere pe asigurarea diviziunii muncii şi a repartizării răspunderilor.În acest mod erau îmbinate în practică elementele structurale şi juridice ale organizaţiei.

Pornind de la ideea că fiecare om trebuie să aibă un şef direct şi numai unul (principiul unităţii comenzii), doar numărul minim de oameni pentru care trebuie să existe câte un şef trebuie să fie limitat, dacă relaţia respectivă este atât de comandă cât şi de control (principiul controlului cupinzător), s-a ajuns inevitabil la dezvoltarea formei sau structurii piramdiale a organizării care se încadrează în concepţia clasică a principiilor de organizare.Piramida a crescut şi s-a înălţat, creându-se totodată nivele intermediare de supraveghere sub onducere sub imperiul dezvoltării şi creşterii întreprinderii însăşi.

Practica organizatorică desfăşurtă înainte de 1950 se caracterizează în primul rând prin metoda de a organiza exclusiv de sus în jos, şi de a asigura cu precădere diviziunea muncii şi repartizarea răspunderilor acordând mai puşin interes cerinţei de a mobiliza competenţele individual spre munca de concepţie şi de a le integra cu eficienţă maximă în activitatea colectivă. În consecinţă, această practică realiza o structură organizatorică mai apropiată de condiţiile juridice decât de cele propice aportului de idei, muncii colective şi aprofundării deciziilor.