Retehnologizarea - formă eficientă de modernizare

INTRODUCERE

Trecerea la economia de piaţă şi restructurarea economiei româneşti trebuie să se realizeze prin respectarea principiilor de eficienţă. Însăşi dezvoltarea pe mai departe a economiei, potrivit exigenţelor ce se manifestă pe plan mondial, depinde, în măsură hotărâtoare, de sporirea eficienţei în toate domeniile de activitate economico-socială, de îmbunătăţirea laturilor calitative ale acestora.

În economia contemporană, problema modernizării firmelor constituie o problemă majoră. Fără tehnologii de mare importanţă o firmă riscă să nu reziste în faţa acelor unităţi economice concurente care s-au preocupat continuu de inovarea producţiei, de aceea problema modernizării şi retehnologizării întreprinderii apare ca o latură inseparabilă a procesului de restructurare impus de tranziţia către un nou tip de întreprindere.

Necesitatea modernizării şi retehnologizării derivă din: nevoia de a dezvolta sau a păstra o poziţie ocupată de întreprindere pe piaţă; cererea pieţei de a-şi diversifica producţia; obligativitatea de a se alinia la normativele impuse de guvern, legislaţie, cerinţele sociale (referitoare la protecţia mediului şi protecţia consumatorului); nevoia de a face faţă unei scăderi a ofertei sau scumpiri a reurselor şi din nevoia de a face faţă progresului tehnic.

În sistemul concurenţial al pieţei libere, activitatea agenţilor economici asigură performanţa în măsura în care au eficienţă înaltă, adică, obţinerea unor efecte cât mai mari în raport cu resursele alocate sau consumate.

În definirea conceptului de eficienţă energetică trebuie să pornim de la căile de utilizare eficientă a resurselor. În acest scop este necesară utilizarea completă a acestor resurse şi să se asigure maximizarea rezultatelor obţinute în baza folosirii acestor resurse.

Maximizarea rezultatelor obţinute (a producţiei), se poate realiza ca eficienţa de alocare şi ca eficienţa în producţie. Eficienţa alocării constă în producerea acelor bunuri economice solicitate de la societate, la un moment dat, prin utilizarea resurselor disponibile. Eficienţa în producţie implică utilizarea acelor mijloace tehnic de producţie, care permit obţinerea bunurilor materiale şi a serviciilor cu costul cel mai scăzut.

Creşterea eficienţei economice, se poate manifesta prin programe de retehnologizarea, modernizare şi dezvoltare a întreprinderilor naţionale, în special prin transfer internaţional de tehnologie. Desfăşurare acestor programe constituie o cerinţă de prim ordin pentru realizarea creşterii eficienţei la nivel microeconomic, dar constituie un factor obiectiv al asigurării creşterii economice şi participării României la circuitul mondial de valori.

Creşterea economică este de neconceput fără investiţii. Investiţia trebuie privită ca „o cheltuială certă pentru viitor”.

Eficienţa trebuie privită ca: eficienţă socială şi eficienţă ecologică, deoarece pe plan mondial se constată o importanţă a nevoilor de ordin ecologic şi social, obţinerea unor rezultate mari de către întreprindere, în condiţiile poluării mediului natural şi ale unor efecte sociale nefavorabile îşi pierde importanţa pentru existenţa umană.

Schimbarea tehnologică tinde să fie privită ca valoroasă prin sine, însă nu orice modificare tehnologică pe care o poate iniţia o firmă este considerată bună. În percepţia generală, a face concurenţă în ramurile de înaltă tehnologie reprezintă un bilet pe ruta spre profitabilitate, iar în alte ramuri considerate cu tehnologie inferioară , sunt privite cu desconsiderare.

Schimbarea tehnologică nu este importantă în sine, dar este importantă dacă are efecte asupra avantajului competitiv şi structurii de ramură. Nu orice schimbare tehnologică este benefică strategic, uneori înrăutăţeşte poziţia concurenţială a firmei şi atractivitatea ramurii. Înalta tehnologie nu garantează profitabilitatea.

De aceea, statul, prin pârghii economice şi legislative trebuie să asigure îmbinarea acestor forme de eficienţă.

CAPITOLUL 1: CREŞTEREA EFICIENŢEI ECONOMICE ÎN URMA MODERNIZĂRII ŞI RETEHNOLOGIZĂRII

1.1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ

Cuvântul „eficienţă” este de origine latină, derivând din „effiecere”, ceea ce înseamnă a efectua, însă termen de eficienţă este folosit încă din antichitate de către Aristotel (384-322 i.e.n.), cel care şi-a denumit una din cele patru Cauze, drept „cauză eficientă”, adică aceea care produce o schimbare. Cele patru cauze sunt: Cauza materială, Cauza formală, Cauza eficientă şi Cauza finală, care luate împreună, explică de ce şi cum un lucru este ceea ce este.

În sens general, categoria de eficienţă energetică este definită prin a obţine un rezultat maxim cu eforturi minime, în orice domeniu de activitate.

Conceptul de eficienţă economică, exprimă în modul cel mai cuprinzător rezultatele ce se obţin într-o activitate economică, evaluate prin prisma resurselor consumate pentru realizarea activităţii respective, prin intermediul ei, stabilindu-se legătura dintre volumul şi calitatea eforturilor, ca factori generatori de efecte, şi rezultatele ce se obţin într-o anumită perioadă, ca o consecinţă a realizării eforturilor respective.