Stiluri de Leadership în Management

Determinată de multitudinea transformărilor şi presiunilor, atât interne, cât şi ale mediului extern, schimbarea organizaţională este o realitate de a cărei anticipare, orientare şi coordonare depind în mare măsură modul de evoluţie şi dezvoltarea oricărei organizaţii.

Dinamica organizaţională este un fenomen ce impune în mod necesar adaptabilitate îndeosebi celor care gestionează resursele umane şi implicit performanţele profesionale ale acestora, din cel puţin următoarele considerente:

- amplificarea şi diversificarea sarcinilor cărora trebuie să le facă;

- exercitarea unor presiuni sociale tot mai puternice, în condiţiile unor resurse materiale şi financiare tot mai limitate;

- crearea unui climat de muncă adecvat;

- menţinerea unei imagini (prestigiu) favorabile în cadrul comunităţii.

Unul dintre elementele determinante ale dezvoltării organizaţionale îl constituie stilul de conducere, gradul de permisivitate la iniţiative şi propuneri, receptivitatea la schimbări. Specificul activităţii unei organizaţii reclamă un stil de conducere specific. Misiunile, structura organizaţiei, indivizii ce compun organizaţia, formează coordonatele stilului de conducere.

Nu este de ajuns să fii specialist, pentru a fi şi un bun conducător (manager). Astfel, specialiştii promovaţi în funcţii de conducere, vor cunoaşte cum se desfăşoară munca lor, au imaginea de ansamblu, însă, ajungând conducători ei află, în timp scurt, că între a şti să faci un lucru şi a-i determina pe alţii să-l facă, este o diferenţă imensă. În acest moment, conducătorii înţeleg importanţa rolurilor interpersonale şi a deprinderilor asociate acestora.

Între stilul de conducere şi nivelul de eficienţă înregistrat funcţionează o relaţie de cauzalitate Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive, vom încerca în prezenta lucrare să oferim câteva perspective asupra principalelor teorii şi puncte de vedere formulate vis-a-vis de conceptul de stil de conducere, urmând ca în a doua parte a studiului să analizăm impactul stilului de conducere adoptat, asupra gestiunii potenţialului uman al firmei.

Primul pas al demersului nostru se va constitui în delimitarea cadrului conceptual general, în care vom opera pe parcursul întregii lucrări. Astfel că, într-o accepţiune mai largă, stilul de conducere poate fi văzut ca un sistem de modalităţi de acţiune cu un scop bine determinat, ca un sistem de metode de intervenţie în activitatea celor conduşi, prin influenţarea lor activă. Stilul de conducere reprezintă o îmbinare de elemente teoretice şi metodice, de cunoştinţe şi deprinderi, reflectând necesităţi obiective şi particularităţi de structura psihică a conducătorului. De aceea, acest stil, ca să fie optim, trebuie să însemne capacitatea cadrelor de conducere de a se adapta situaţiilor, de a sesiza elementele esenţiale, tratând diferenţiat problemele cu care este confruntat, folosind pentru fiecare situaţie, cele mai potrivite metode. Indiferent însă de semnificaţiile pe care conceptul de stil de conducere le îmbracă în literatura de specialitate, cert este că toate împărtăşesc un punct comun şi anume legătura strânsă dintre modul de exercitare a funcţiilor conducerii, concepţiile, capacităţile şi particularităţile psihice ale conducătorului şi condiţiile concrete specifice activităţilor desfăşurate. În ceea ce priveşte componentele stilului de conducere, se poate spune că acesta rezultă din îmbinarea a două atitudini fundamentale, pe care conducătorul le manifestă în mod diferit: mai întâi, angajarea personală faţă de obiectivele unităţii, iar apoi cooperarea care se stabileşte cu ceilalţi membri ai unităţii conduse.

Al doilea capitol al studiului nostru se va concentra asupra principalelor stiluri de conducere şi a tipologiilor de conducători pe care acestea le generează.

În ceea ce priveşte conceptul de stil de conducere s-a încercat operarea de taxonomii

în funcţie de diverse criterii. Iniţial, se considera că stilul de conducere depinde strict de

trăsăturile personale ale liderului, apoi accentul s-a mutat asupra unui stil optim de conducere, care să facă faţă la orice context. Totuşi, o idee larg împărtăşită de diverşi autori este aceea că determinant pentru stabilirea unui anumit stil de conducere este contextul. Astfel, accentul a fost mutat de pe stil optim pe situaţie. Noua perspectivă, cunoscută sub numele de abordare situaţională, argumentează că nu există un stil de conducere potrivit oricărei situaţii, ci mai degrabă acesta este determinat de o serie de factori, cum ar fi: caracteristicile conducătorului, caracteristicile subordonaţilor, natura sarcinii, nivelul unităţii, influenţele externe etc. Pe baza acestor căutări, a realizărilor şi eşecurilor, au fost stabilite mai multe clasificări şi tipologii ale stilurilor de conducere, din care cele mai importante le vom prezenta pe parcursul studiului nostru. Cele două tipologii majore pe baza cărora diverşi autori au dezvoltat ulterior alte tipuri de stiluri de conducere, apelând la criterii de clasificare mai specifice, sunt stilul democratic şi cel autoritar. De asemenea, în analiza conducerii şi a stilurilor de conducerii este importantă raportarea la trei perspective sau modele de referinţă şi anume: conceperea conducerii ca o funcţie a persoanei, ca o funcţie a situaţiei şi ca o funcţie mixtă a persoanei şi a situaţiei.

Un alt punct de interes al prezentului studiu se constituie în evidenţierea modalităţilor de manifestare a stilurilor de conducere. Stilul reflectă adevăratele impulsuri ale activităţii de conducere şi anume dacă ea reflectă într-adevăr interesele colectivului (grupului) sau este determinată de anumite interese personale egoiste. În raport de treapta de conducere, de rolul pe care-l deţine în structura de conducere, fiecare persoană dispune de un întreg sistem de metode şi mijloace de manifestare a stilului şi anume: persuasiunea, observaţia, puterea exemplului personal, dialogul permanent cu colectivul, informarea etc.

Pentru a cerceta stilul de conducere s-au făcut numeroase anchete şi studii, care au condus la concluzii valoroase. Stilul de conducere se poate cunoaşte şi aprecia prin anumite instrumente de diagnosticare - chestionare, teste, tehnici - ceea ce permite conducătorului să se încadreze în normele şi criteriile verificate de eficienţă în conducere. În felul acesta, orice conducător are prilejul să - şi examineze propriul său stil, pe baza reacţiilor şi a părerilor exprimate de ceilalţi colaboratori. Este un lucru deosebit de important şi folositor, pentru a permite fiecăruia, în calitate de conducător, să - şi aprecieze calităţile şi neajunsurile. Cu acelaşi prilej se poate vedea diferenţa, dacă există, între teorie şi practică, între ceea ce se spune şi ceea ce se face în realitate. Pentru a răspunde la întrebarea „care este stilul de conducere adecvat?”, psihologia managerială delimitează stilurile de conducere prin prisma a trei teorii: a trăsăturilor, comportistă şi a contingenţei, pe care de altfel le-am prezentat în formă detaliată pe parcursul celui de-al doilea capitol.

În orice caz, eficienţa unui stil depinde nu numai de cadrele de conducere, ci şi de subordonaţi. Un stil de conducere eficient este alcătuit dintr-un număr de elemente, ca de exemplu: cunoaşterea permanentă a realităţii printr-un sistem informaţional care să permită informarea oportună, rapidă, completă, sintetică, pe baza unei documentări largi şi la zi; orientarea spre ceea ce este esenţial, munca inovatoare şi de perspective, stabilind în mod ştiinţific obiective fundamentale şi planificând riguros îndeplinirea lor; utilizarea unor metodologii ştiinţifice în luarea deciziilor; raport just între conducerea curentă şi cea de concepţie; analizarea organizării şi desfăşurării proceselor de bază, gândirea de metode, mijloace şi procedee noi, studii şi cercetări; organizarea raţională a conducerii; utilizarea integrală a capacităţii, competenţei şi răspunderii subordonaţilor; îmbinarea raţională îndrumării şi controlului competent; atitudine justă faţă de funcţia îndeplinită, de sarcini şi instituţie, faţă de muncă şi faţă de oameni; manifestarea la un înalt nivel şi cultivarea permanentă a trăsăturilor de caracter. Este deci, eficient acel stil de conducere ce acordă prioritate spiritului de organizare, motivării oamenilor şi care încearcă să utilizeze la maximum potenţialul, care acordă întâietate rezolvării sarcinilor, satisfăcând deopotrivă şi cerinţele umane, dând dovadă de flexibilitate, de capacitate de adaptare la orice situaţie.

În ultima parte a capitolului doi, am considerat utilă detalierea câtorva reguli pentru

optimizarea stilurilor de conducere. Acestea se constituie de fapt în recomandări culese din literatura de specialitate şi testate empiric care se pot proba utile în activitatea managerială. Aceste recomandări fac referire la modul în care trebuie selectaţi colaboratorii, la modul în care trebuie obţinută autoritatea de şef(care implică pe lângă autoritatea ierarhică, instituţională şi autoritatea morală), modul în care orice lider trebuie să îşi menţină calmul în situaţii critice. De asemenea liderul trebuie să impună anumite standarde de exigenţă, pe care însă trebuie să fie primul care le respectă.