Structura financiară

INTRODUCERE

Structura financiara exprima structura intregului pasiv al bilantului. In legatura cu aceasta se vehiculeaza si notiunea de capital care exprima doar structura capitalurilor permanente, adica a finantarii pe termen lung. Alegerea unei structuri financiare optime implica :

- alegerea unui anumit raport intre capitalurile pe termen lung si capitalurile pe termen scurt ;

- alegerea ponderii fiecarui capital permanent in totalul pasivului societatii comerciale.

Existenta punctului neutru de rentabilitate pune problema existentei a doua zone de multiplicare sau de demultiplicare a rentabilitatii financiare pentru actionari. Existenta acestui punct neutru sugereaza ca ar putea exista o balanta optimala intre avantaje si dezavantaje potentiale si, in consecinta, un coeficient optim al indatorarii. In acest domeniu s-a desfasurat in in literatura financiara occidentala cea mai ascutita problema intre clasici si moderni.

Cu alte cuvinte, problema consta in a determina o structura financiara optima care sa tina seama de rentabilitate si de risc si sa defineasca acea combinare intre capitalul imprumutat si capitalul propriu care maximizeaza valoarea actiunii. Controversa a inceput in 1958 cand Modigliani si Miller au publicat un faimos articol in care se sustine independenta dintre coeficientul de indatorare a societatii comerciale si costul capitalului.

Conceptia traditionalista care a dominat mult timp organizarea activitatii financiare a societatilor comerciale se bazeaza pe bunul simt cu care actionarii isi calculeaza o rata de capitalizare a dividendelor in functie de rata de indatorare a societatii comerciale. Daca la un nivel de indatorare dat, rata randamentului egaleaza rata dobanzii, actionarii vor pretinde o prima de risc si vor spori progresiv rata de capitalizare a dividendului viitor.

In ceea ce priveste costul capitalului imprumutat, numai la un nivel mai inalt al indatorarii bancherii vor majora rata dobanzii cu o prima de risc aditionala. De fapt, atunci cand coeficientul de indatorare atinge un punct critic, bancherii taie pur si simplu creditul.

In cazul in care toate aceste componente ipotetice se confirma de practica, alura costului mediu ponderat al capitalului trece printr-un minim la nivelul la care actionarii vor pretinde cresterea ratei de capitalizare a dividendelor. Cu alte cuvinte, valoarea societatii comerciale este maxima in acest punct.

Teoria traditionalista socoteste ca pana la punctul minim cresterea valorii de capitalizare a venitului net de exploatare este proportional mai importanta decat cresterea valorii de capitalizare a datoriei si antreneaza in consecinta cresterea valorii de capitalizare a veniturilor actionarilor. Conform obiectivului de baza al functiei financiare a intreprinderii, preocuparea managerilor este cresterea continua a valorii interprinderii, astfel incat sa se realizeze o maximizare a acesteia in raport cu structura activelor care o compun.

Daca obiectivul de baza al functiei financiare a intreprinderii este urmarit pe fiecare proiect de investitii ce se intentioneaza a se realiza prin obtinerea unei valori actualizate cat mai mari, intreprinderea considerata ca o suma de proiecte de investitii va spori in valoare. Dar valoarea actualizata neta este mai mare fie datorita obtinerii unor cash-flow-uri mai mari, fie datorita inregistrarii unui cost mediu ponderat al capiatalului investit cat mai mic, cost mediu ponderat care reprezinta rata de actualizare a fluxurilor de incasari de investitii.

Deci, realizarea unei structuri financiare optimale a capitalului investit va permite minimizarea costului mediu ponderat al capitalului si implicit maximizarea valorii intreprinderii. Exista, ca atare, o interdependenta intre costul capitalului si structura financiara si de aceea problema maximizarii structurii este o problema de management financiar.

Alegerea unui mod de finantare este determinata de costul sau, pe de o parte, si de structura financiara, pe de alta parte. Deci exista o legatura indisolubila intre notiunile de cost al capitalului si structura financiara. Optimizarea structurii financiare presupune stabilirea acelei combinari intre capitalurile proprii si cele imprumutate definita in termeni de rentabilitate si risc care sa maximizeze valoarea actiunilor intreprinderii.

Scăderea costului capitalurilor în vederea creşterii rentabilităţii presupune realizarea unei structuri financiare optime a cărei ţintă să reprezinte creşterea valorii de piaţă a întreprinderii pe cele două componente ale sale:

-valoarea de piaţă a acţiunilor întreprinderii;

-valoarea de piaţă a datoriilor şi/sau a obligaţiunilor emise de întreprindere.

Costul total al capitalului permite o legătură esenţială între totalitatea nevoilor de fonduri şi totalitatea resurselor pe care le poate mobiliza. În orice moment riscul şi rentabilitatea se repercutează asupra diferitelor elemente din pasivul bilanţului, piaţa fiind aceea care evaluează titlurile (acţiuni, obligaţiuni etc.) ţinând cont de costurile sau rentabilitatea cerute pe piaţa financiară.

Toate fondurile obţinute de firmă sunt canalizate spre investiţii iar venitul asigurat de aceste investiţii trebuie să fie suficient pentru a acoperi costul capitalului propriu şi a celui împrumutat. Deoarece costul fiecărei categorii de finanţare este diferit, am fi tentaţi să spunem că rata de venit solicitată pentru o investiţie finanţată printr-o sursă de finanţare mai ieftină (datorii de exemplu) trebuie să fie şi ea mai mică decât în cazul unei investiţii finanţată printr-o sursă mai scumpă. Acest lucru nu este adevărat.

Îndatorarea nu este independentă de capitalul propriu. Datoria poate fi contractată şi are un cost mai mic doar dacă există capital propriu al firmei care acceptă riscul. În lipsa capitalului propriu, firma nu s-ar putea împrumuta.În plus, profiturile reţinute cresc capitalul propriu, permiţând o mai mare posibilitate de împrumutare. Ca urmare, costurile celor două surse de finanţare trebuie să fie combinate într-un anumit mod.

Dacă firma utilizează numai datoriile la finanţarea proiectelor sale de investiţii, va scădea capacitatea acesteia de a contracta datorii în viitor. O perpetuare a finanţării printr-o singură sursă de finanţare poate conduce la decizii de investiţii suboptimale care reduc valoarea firmei. De aceea firma trebuie să utilizeze un cost al capitalului care reflectă toate tipurile de fonduri pe care firma le va putea folosi pentru finanţarea operaţiunilor sale.

Modificarea structurii financiare poate conduce, în anumite condiţii, la reducerea costului capitalului şi la creşterea valorii de piaţă a întreprinderii. Structura financiară a întreprinderii este suma ponderilor de participare a surselor de finanţare la constituirea capitalurilor investite de întreprinderi. Costul capitalului ne apare ca un cost de oportunitate al finanţării de către întreprindere a investiţiilor sale. În mod necesar, acesta este un cost mediu ponderat al capitalului (weighted average cost of capital, WACC).