Structura funcțională a vocabularului limbii române - limbajul în administrația publică

Argument

Lucrarea de faţă prezintă partea teoretică si practica a componentelor unui discurs mediatic, destinată unui public cât mai numeros. Alegerea cuvintelor celor mai potrivite, îmbinarea lor în enunţuri, a acestora în paragrafe şi a paragrafelor în text, fixarea scopului textual, a atitudinii autorului, iată paşii conceperii unui adevărat discurs.

Mai întâi de toate sunt abordate chestiuni legate de orizontul de aşteptări ale publicului larg în legătură cu acest subiect, iar intenţia mea în alcătuirea acestei lucrări este să ofere un reper teoretic şi practic tuturor celor ce doresc să cunoască originalitatea ce construieşte universul discursiv.

Partea a doua a lucrării de faţă prezintă discursul politic, care face parte din categoria tipurilor de discurs public şi care, în general, reprezintă un subiect destul de complex în labirintul comunicării de masă, deoarece mass-media a devenit în lumea modernă, un fel de centru gravitaţional în raport cu care se poziţionează toate celelalte segmente ale societăţii: sistemul economic, sistemul ideologic, sistemul cultural, sistemul tehnologic, sitemele şi subsistemele sociale etc.

Varietatea şi mobilitatea comunicării de masă, care de la programul de radio de dimineaţă până la serialul de seară ne invadează insidios, impun aceste produse şi servicii ca lucruri cotidiene, banale, parcă de la sine înţelese. Evidenţa lor ascunde astfel complexitatea sistemului care le stă în spate, creând impresia că tot cea ce se întâmplă în mass-media este simplu şi natural, că aceste lucruri nu cer, pentru a fi înţelese, analize amănunţite, studii. Teorii şi concepte specifice.

Lucrarea de faţă, ca şi numeroase cărţi de acest fel din bibliografia de specialitate română şi străină, încearcă să dezvăluie modul în care funcţionează sistemul mass-media, atât în angrenajele sale proprii, cât şi în interferenţele sale cu celelalte sisteme ale societăţii.

Cap1. STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A VOCABULARULUI

I. VOCABULARUL FUNDAMENTAL (FONDUL PRINCIPAL LEXICAL)

Cuprinde aproximativ 1.500 de cuvinte cunoscute şi utilizate de toţi vorbitorii de limbă română şi este format din:

a) cuvinte foarte vechi (moştenite sau împrumutate din alte limbi);

b) cuvinte folosite frecvent în vorbire;

c) cuvinte cu mai multe sensuri (polisemantice);

d) cuvinte care intră în componenţa unor locuţiuni sau expresii specifice limbii

române.

II. MASA VOCABULARULUI

Cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din totalul cuvintelor) şi este compusă din:

-regionalisme

-arhaisme

-neologisme

-jargou

-argou

1.Regionalismele

Condiţiile istorice de dezvoltare ale poporului românesc au dus la naşterea deosebirilor pe care le cunoaştem de la o provincie la alta, deosebiri mari din punct de vedere fonetic şi lexical.

Regionalismele sunt cuvinte cunoscute şi folosite de vorbitorii dintr-o anumită zonă a ţării, mai mult sau mai puţin întinsă. Ele nu sunt cunoscute de toţi vorbitorii, şi, de aceea, folosirea lor trebuie evitată, pe cât este posibil, în vorbirea literară. Regionalismele se întâlnesc, de fapt, pe anumite teritorii lingvistice, care variază ca întindere şi care, uneori, pot cuprinde două sau chiar mai multe provincii sau simple porţiuni din aceste provincii. Multe dintre regionalismele sunt împrumutate din limbile cu care limba română a intrat în contact direct. Astfel, un cuvânt cum este mai ,,ficat’’ se foloseşte pe o arie foarte întinsă, care cuprinde Crişana, Maramureşul, nordul Transilvaniei şi chiar o bună parte din centrul şi din sudul Moldovei. Tot la fel cuvântul cucuruz ,,porumb’’ se întrebuinţează nu numai în regiunile transcarpatice ci şi prin unele părţi ale Moldovei sau chiar în câteva puncte izolate din nord-estul Munteniei.

Regionalismele nu trebuie confundate cu fapte lingvistice populare şi nici considerate o simplă categorie a acestora din urmă. Din punctul de vedere al răspândirii, elementele regionale se opun celor populare, care sunt generale sau aproape generale, fără a fi, în acelaşi timp, şi literare. Altfel spus, în timp ce regionalismele vieţuiesc, de obicei, într-un singur dialect sau chiar grai, elementele populare sunt cunoscute în toate dialectele sau graiurile unei limbi sau în marea lor majoritate. Este de pildă cazul cuvântului muiere (moştenit din latină: mulier, -eris), despre care putem spune că nu este nici regional nici dialectal. Regional nu trebuie considerat doar pentru simplul fapt că nu este folosit într-o singură regiune a ţării( mai mult sau mai puţin întinsă), ci e cunoscut pe întreg teritoriul lingvistic românesc. El nu poate fi însă nici literar, deoarece în aspectul corect al limbii române se folosesc sinonimele acestui cuvânt, care sunt: femeie şi soţie. Prin termenul ,,de popular’’ trebuie să înţelegem, aşadar, ceea ce este general sau aproape general, fără a fi totuşi literar şi ceea ce se poate datora, adeseori, insuficientei instruiri sau chiar inculturii subiectelor vorbitoare.