Aspecte ale Procesului de Inserție Profesională a Absolvenților de Învățământ Superior pe Piața Muncii din România

Introducere

Educaţia şi formarea continuă sunt esenţiale pentru inserţia tinerilor absolvenţi pe piaţa muncii. Învăţământul universitar reprezintă principalul influent în educarea, formarea şi adaptarea tinerilor la cerinţele actuale ale pieţei muncii. În cadrul procesului de inserţie tinerii dobândesc primele experienţe de integrare profesională chiar dacă şi-au terminat sau nu studiile.

Asistăm, astăzi, la înlocuirea modelului tranziţiei directe, în care şcoala şi munca se succedau, cu un model de tranziţie indirectă, în care şcoala şi munca se pot suprapune pentru anumite perioade de timp. De asemenea, ne confruntăm cu accentuarea fenomenului de îmbătrânire a populaţiei ocupate, consecinţa directă a acestui fapt fiind rata ridicată a şomajului în rândul tinerilor.

Scopul lucrării este acela de a determina gradul în care facultatea se implică în educarea şi formarea tinerilor, în pregătirea acestora pentru ocuparea unui loc de muncă imediat după absolvire şi de asemenea determinarea cunostinţelor şi aptitudinilor dobândite de studenţi în cei trei ani de studii, prin prisma diferenţei dintre ceea ce ar trebui să facă facultatea şi ceea ce se intâmplă de fapt în realitate.

Lucrarea este structurată în trei capitole. În primul capitol sunt prezentate: tranziţia de la universitate la muncă, rolul educaţiei în inserţia tinerilor pe piaţa muncii românesti, reforma învăţământului superior românesc şi analiza situaţiei absolvenţilor de învăţământ superior pe piaţa muncii din România. Capitolul doi este destinat sondajului de opinie în rândul studenţilor din anul terminal ai Universităţii Valahia din Târgovişte, care pune in evidenţă gradul în care învăţământul universitar din România pregăteşte în prezent tinerii absolvenţi pentru inserţia acestora pe piaţa muncii şi posibilităţile lor după absolvire, sunt studiate opiniile studenţilor în legătură cu capacitatea facultăţii de a le forma anumite competenţe şi posibilităţile acestora de a ocupa un loc de muncă imediat după absolvire. Capitolul trei aduce în discuţie o serie de măsuri menite a îmbunătăţi şansele tinerilor de a se integra pe piaţa muncii.

Capitolul 1. EDUCAŢIE, INSERŢIE ŞI MOBILITATE PROFESIONALĂ

“Tranziţia de la şcoală la muncă desemnează procesul de inserţie pe piaţa muncii

absolvenţilor, respectiv a tinerilor ce au părăsit sistemul de învăţământ. În cadrul acestui

proces, tinerii dobândesc primele experienţe de integrare profesională, chiar dacă şi-au

terminat sau nu studiile’’(Garcia, Merino, 2007, 27).

Asistăm, astăzi, la înlocuirea modelului tranziţiei directe, în care şcoala şi munca se succedau, cu un model al tranziţiei indirecte, în care şcoala şi munca se suprapun.

1.1. Tranziţia de la universitate la muncă

OECD defineşte tranziţia ca fiind: “perioada ce începe din primul an al vârstei la

care mai puţin de 75% dintr-o populaţie urmează studii fără să lucreze şi se termină în ultimul an în care 50 % din populaţia respectivă lucrează fără a mai face studii ”( OECD, 1999, 45 ).

Procesul de integrare pe piaţa muncii este îngreunat de înlocuirea modelului tranziţiei directe cu un model de tranziţie indirectă, în care şcoala şi munca se pot suprapune pentru anumite perioade de timp, alternând cu şomajul.

Sistemul educaţional oferă diferite posibilităţi de formare, însă tinerii îşi aleg propriile traiectorii profesionale, fiind influenţaţi în deciziile lor de autorităţile publice, de angajatori şi de propriile familii. Ideea de traiectorie profesională ocupă o poziţie centrală în tranziţia de la şcoală la muncă şi presupune un alt mod de a vedea sau a gândi inserţia socială şi profesională a tinerilor. Integrarea tinerilor pe piaţa muncii joaca un rol hotărâtor în determinarea bunăstării lor economice şi sociale şi in dezvoltarea lor ulterioară. Se consideră că un individ nu încheie această tranziţie cu succes până când nu ajunge să ocupe un loc de muncă ce presupune practicarea unei munci decente. Se poate pune şi problema tranziţiei tinerilor către primul loc de muncă semnificativ, prin care se înţelege un loc de muncă ocupat după părăsirea sistemului de învăţământ pentru cel puţin 6 luni şi cu o durată de cel puţin 20 de ore de muncă pe săptămână.

În literatură se regăsesc patru modele de tranziţie de la şcoală la muncă, denumite : modelul japonez, modelul german, modelul francez şi modelul american.

Modelul japonez se bazează pe o tranziţie directă educaţie şcolară-muncă cu formarea la locul de muncă. Pe piaţa internă firmele recrutează tineri absolvenţi, fără o formare specifică sau pe un post anume. Tinerii angajaţi activează pe diferite posturi, astfel acumulând cunoştinţe despre firmă, despre specificul domeniului de activitate. Relaţia angajat-instituţie este mai degrabă axată pe metoda de lucru şi pe atitudine decât pe bagajul de cunoştinţe propriu-zis.

În modelul german formarea teoretică se îmbină cu formarea practică, de aceea sistemul este numit şi dual sau alternativ. Forţa acestui sistem rezidă din faptul că abandonul şcolar este rar şi este facilitată o formare continuă la niveluri de calificare superioare. Sistemul dual permite o inserţie în câmpul muncii a tinerilor care în urma pregătirii vor fi progresiv şi natural adecvaţi pe post, dar formarea lentă este una din cele mai importante slăbiciuni ale sale.