Perfecționarea politicii de distribuție la SC Plevnei SA

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA SECTORULUI DE COMERCIALIZARE A PRODUSELOR DE PANIFICAȚIE ÎN PERSPECTIVA INTEGRĂRII U.E.

1.1 Studiul actual al sectorului de comercializare a produselor de panificație din România în perspectiva integrării în U.E.

În perioada actuală, urmare a dezvoltării susţinute a comunicaţiilor, liberei circulaţii a informaţiilor, persoanelor și mărfurilor, extinderii domeniilor ştiintifice etc. s-au atenuat diferenţele culturale între diferite ţări şi zone. Din ce în ce mai multe regiuni ale lumii sunt mai deschise la noile moduri de gândire și la noile comportamente, inclusiv în ceea ce priveste consumul alimentar. În timp, supuse proceselor de standardizare, diferitele culturi, obiceiuri, tradiţii, tind să se omogenizeze.

În prezent, şi piața agroalimentară este din ce în ce mai uniformă, omogenă și standardizată.

Diferenţele tind să dispară, iar într-un viitor nu foarte îndepărtat ne vom confrunta cu o piată în care acestea vor fi, practic, inexistente. Globalizarea pieţelor agroalimentare este un fenomen la care suntem martori noi toți. În acelasi timp însă, asistăm la un fenomen contrar am putea spune, la fel de evident, anume la dorinţa consumatorilor de a-şi manifesta personalitatea şi individualitatea. Din ce în ce mai mult, consumatorii (dar şi pietele naționale), încearcă să descopere modele care să-i diferenţieze de “alţii”, fie ei parteneri sau concurenţi. În acest context, una din principalele probleme cu care se confruntă piețele este acea a capacităţii de anticipare şi cuantificare a comportamentului “actorilor” care acţioneaza pe piată. Astfel, există şi se manifestă comportamente specifice ce vizează integrarea “actorilor” în anumite grupuri sociale, în functie de propriile lor aspiraţii; pe de altă parte însa, prin manifestarea unui anume tip de comportament se urmareşte diferențierea, pe piață, a acestora. Totuşi, tendința dominantă care se manifestă pe piață este aceea a omogenizării atitudinilor şi comportamentelor “actorilor”. Altfel spus, ne îndreptăm, încet dar sigur, către o piată globală. Necesităţile şi preferinţele consumatorilor demonstrează, în multe tări şi zone ale lumii, o tendință clară de omogenizare; de asemenea, ei sunt dispuși să renunţe la anumite avantaje care diferenţiază produsele, optând pentru calitate şi preţuri scăzute (daca este posibil). Consecintă a globalizării, standardizarea produselor generează economii de scară, altfel spus posibilitatea ajungerii, la consumator, a unor produse la preţuri din ce în ce mai accesibile.

În prezent, se apreciază că pieţele agricole din România sunt caracterizate printr-un grad redus de organizare, această carenţă influenţând activitatea operatorilor de pe pieţele respective şi exercitând, evident, o serie de influenţe negative asupra comercializării produselor agricole.

În condiţiile actuale, Uniunea Europeană reprezintă, cu certitudine, un model de dezvoltare pentru România. Accesul pe Piata Unică presupune acordarea unei atenţii deosebite întregului sistem agroalimentar, pornind de la faptul că U.E. înregistrează performanţe deosebite atât în sectorul de prelucrare a produselor agricole, cât şi în sfera distribuţiei, respectiv a consumului. Pentru România, integrarea în piata unică europeană este o necesitate economică, socială şi politică, care se bucura de adeziunea întregii societăţi, însa, exigenţele aflate în faţa pieţei agroalimentare românesti sunt foarte dure.

Aderarea la mecanismele U.E. presupune continuarea armonizării legislaţiei şi instituţiilor din domeniul agricol cu acquisul comunitar; elaborarea şi introducerea unui sistem de standarde de calitate comparabil ţărilor membre; susţinerea creării filierelor pe produse; susţinerea formelor moderne de organizare a pieţelor agricole etc.

Agricultura, silvicultura şi pişcicultura şi-au scăzut volumul de activitate în 2007 faţă de 2006 cu 16,9 procente. Totuşi, sistemul agroalimentar continuă sa fie un impunător domeniu al economiei naţionale, care antrenează multă forţa de muncă. Alocările de capital în acest domeniu mult timp au fost sub necesităţile de dezvoltare, cu excepţia unor ramuri prioritare. Fiind preponderent orientat spre consumul intern şi numai câteva ramuri cu ieşire pe piaţa externă, complexul agroalimentar era finanţat sub nivelul necesităţilor, fapt care a frânat mult timp dezvoltarea lui.

Acest sector este important şi prin faptul că, de modul cum funcţionează, depinde în mare măsură şi calitatea vieţii. Rezultă, deci, necesitatea elaborări unor politici care să asigure, producătorilor agricoli şi celor care lucrează în industriile prelucrătoare a produselor agricole, condiţii cât mai prielnice pentru realizarea unor produse agroalimentare de bună calitate şi în cantităţi care să acopere într-o măsură din ce în ce mai mare nevoile de consum ale populaţiei.

Argumentul de bază este subvenţionarea pe scară largă a activităţii agricole, deoarece agricultura prin complexitatea funcţiilor ei, duce la rezultate economice diferite. Această subvenţionare a devenit o exigenţă pentru majoritatea ţărilor lumii, atât pentru cele economic dezvoltate, cât şi pentru cele mai puţin dezvoltate sau în tranziţie, nefiind o excepţie nici pentru România. O problemă din ce în ce mai actuală o constituie ocuparea deplină a forţei de muncă în ţările suprasaturate cu această marfă, printre aceste ţări înregistrându–se România unde a apărut un fenomen nou, şi anume, creşterea lentă, dar constantă a populaţiei în agricultură, astfel, încă din anul 2004 ponderea populaţiei ocupate în agricultură era de 40,4%, faţă de media UE de 4,4%. Sectorul agricol din mai multe ţări postsocialiste, ca si România, se confruntă cu probleme grave de competitivitate. Productivitatea muncii din sectorul primar s-a redus mult în ultimii ani din cauza surplusului forţei de muncă ocupată în acest domeniu, a profesionalismului scăzut, mecanizării limitate şi a unei structuri extrem de fragmentată a exploatărilor agricole. Acest sector are în prezent o competitivitate redusă pe pieţele internaţionale, fapt indicat şi de datele referitoare la comerţul exterior. Aceste probleme se referă în mod accentuat la industria agroalimentară ale cărei performanţe s-au situat, de asemenea, sub potenţialul său. Actualmente lipseşte o legătură între producţia agricolă şi industria agroalimentară, datorită lipsei infrastructurii de bază, inclusiv a pieţei en gros, logisticii, depozitelor frigorifice. Problemele menţionate confirmă actualitatea temei investigate.