Strategii de comunicare în instituțiile publice studiu de caz - strategia de comunicare a Curții de Conturi a României

Motto:

,,În natura înţeleasă ca universul întreg, comunicarea există, atât la nivelul sistemelor, cât şi la nivelul subsistemelor ce o compun. Nu există element al acesteia care să nu intre în interacţiune cu altele. Lucrul este valabil şi la nivelul vieţii în general şi cu cât mai mult la nivelul vieţii sociale, în special.’’

Stancu Şerb

INTRODUCERE

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea în bune condiţii a oricărei colectivităţi umane, indiferent de natura şi mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vederi şi implicit, de acţiune prin armonizarea cunoştinţelor privind scopurile, căile şi mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenitatea relativă a grupurilor sub aspect afectiv (emoţional, sentimental) şi motivaţional (opinii, interese, convingeri, atitudini) .

Aceasta este omniprezentă, ea invadează cu repreziciune toate locurile în care viata socială se organizează, diferitele instituţii publice şi sunt seduse de ea. E imposibil să nu comunicăm, dacă societatea este încetul cu încetul cucerită de comunicare, aceasta se face fără îndoială graţie efectului discursului seducător pe care comunicarea îl conţine şi care se difuzează din aproape în aproape

Omul, ca fiinţă supremă a universului nostru, are un avantaj suplimentar faţă de toate celelalte fiinţe: capacitatea de a comunica prin limbaj articulat . Această caracteristică a devenit esenţa civilizaţiei care alături de muncă, constituie elementul definitoriu al existenţei umane.

Capacitatea de a genera gânduri complexe şi apoi de a le comunica într-un mod clar joacă un rol central şi în viaţa economică. Comunicarea este o activitate complexă care implică stăpânirea “artei conversaţiei”, capacitatea de a negocia şi de a convinge, de a-i învăţa pe alţii pentru a obţine rezultate bune în oricare din aceste activităţi. Este esenţial să înţelegi ce înseamnă comunicarea pentru a-ţi dezvolta acele calităţi absolut necesare unei bune şi eficiente comunicării.

În economie, ca domeniu pricipal al societăţii, comunicarea a devenit o componentă însemnată pentru fluidizarea mediului de afaceri. Universul economic presupune conexiuni informaţionale între componentele lui. Comunicarea a devenit un element indispensabil pentru funcţionarea optimă a oricărui agent economic, indiferent de dimensiunile şi felul activităţilor desfăşurate .

De asemenea instituţiile româneşti traversează o lungă perioadă de schimbări şi restructurări printre care se găseşte şi regândirea funcţiei comunicaţionale. Instituţiile publice din acest punct de vedere se află într-o situaţie confuză ce devine vizibilă mai ales în acele momente conflictuale.

Pe de o parte existenţa unui sistem centralizat ce permite un flux informaţional restrictiv şi unidirecţional (de sus în jos), le-a privat de exerciţiul comunicări care în această perioadă se însuşeşte tot mai greu. Pe de altă parte instituţiile publice resimt tot mai frecvent această deficienţă, dovadă este faptul că în situaţiile de criză declanşate fie în spaţiul social, cel politic sau economic acuză lipsa comunicării .

Atunci când ne aflăm în prezenţa unei comunicări eficiente, instituţiile de administraţie publică urmăresc ca prin intermediul comunicării să obţină următoarele facilităţi: identificarea de răspunde nevoii instituţiilor administrative, de a-şi asigura notorietatea şi de a-şi face cunoscute competenţele; informarea care urmăreşte să facă cunoscută corpului social acţiunea administrativă; realizarea unei educaţii sociale ce corespunde sub formă de sfaturi, recomandări, rolului din ce în ce mai important al investiţiilor publice în cadrul vieţii sociale .

Lucrarea de faţă îşi propune studiul şi analiza modului în care strategia de comunicare este implementată în cadrul instituţiilor publice, modul cum acestea comunică cu cetăţenii, modalitatea în care instituţiile publice în speţă Curtea de Conturi a României foloseşte astfel de tehnici moderne de comunicare, preocuparea acesteia pentru menţinerea şi perfecţionarea mecanismelor de comunicare, precum şi o analiză a tehnicilor moderne ca noi strategii de comunicare, principiile pe care Curtea de Conturi îşi bazează strategia de comunicare.

Prezenta lucrare este structurată pe patru capitole împărţite în subcapitole.

În capitolele acestei lucrări am realizat o analiză atât teoretică cât şi practică, partea teoretică este cuprinsă în primele trei capitole ale lucrării: capitolul întâi ,,Comunicarea- proces de influenţă’’, capitolul al doilea ,, Comunicarea în instituţiile publice’’ şi capitolul al treilea ,, Instituţii publice- strategii/modalităţi de comunicare’’.

Analiza practică am realizat-o în ultimul capitol al lucrării, capitolul patru care este intitulat ,,Studiu de caz: Strategia de comunicare a Curţii de Conturi a României’’.

Ultimul capitol cuprinde prezentarea metodologiei în privinţa temei abordate, printre altele misiunea şi viziunea Curţii de Conturi a României în domeniul comunicării, obiectivele strategice generale în domeniul comunicării, implementarea obiectivelor strategice.

Pentru a face o analiză cât mai corectă şi pentru a putea ilustra cât mai bine rolul şi impactul tehnicilor moderne într-o instituţie, am utilizat noţiuni teoretice din surse bibliografice de specialitate atât româneşti, cât şi suse bibliografice internaţionale în limba engleză şi franceză şi nu în ultimul rând internetul.

Lucrarea se încheie cu concluziile extrase din cele patru capitole, o consider ca o încercare, dacă nu chiar o reuşită în a formula şi da răspunsuri adecvate acestei realităţi cu o importanţă deosebită atât pentru administraţia publică în curs de modernizare, cât şi pentru cetăţeni în curs de acomodare cu aceste noi schimbări aduse serviciilor oferite.

CAPITOLUL I

COMUNICAREA- PROCES DE INFLUENŢĂ

I.1. Comunicare şi informaţie - definirea conceptelor

I.1.1.Comunicarea - definirea conceptului

Comunicarea este unul dintre cei mai vechi termini, una dintre cele mai vechi acţiuni folosite atât de către fiinţele umane, cât şi de către celelalte vieţuitoare ale pămâmtului. Începutirile acestui proces se pierd undeva foarte departe în preistorie, iar sfârşitul său nu va avea loc atât timp cât va exista viaţă pe pământ. Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a oricărei colectivităţi umane, indiferent de natura şi mărimea ei.

Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vedere şi implicit, de acţiune, prin armonizarea cunoştinţelor privind scopurile, căile şi mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv, emoţional şi motivaţional (opinii, interese, convingeri, atitudini).

Termenul de comunicare provine de la latinescul ,,communis” care are sensul de contact, relaţie, ştire, veste, raport, înştiinţare. Dicţionarul Enciclopedic defineşte comunicarea prin: înştiinţare, ştire, veste, aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un process a unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste, în limita unor termene care curg obişnuit de la data comunicării. Literatura de specialitate nu poate oferi o definiţie a comunicării unanim acceptată. Când un cuvânt este des vehiculat, cum este astăzi cazul cuvântului ,,comunicare”, când activităţiile sau evenimentele pe care le reprezintă se multiplică, sensul său tinde să se lărgească datorită chiar interesului de care se bucură.

Comunicarea se leagă intrinsec de informaţie, schimb de informaţii, fiind întotdeauna un proces a cărui esenţă constă în transferul de informaţii dintre unul sau mai mulţi actori implicaţi direct sau indirect. Dar pentru ca un transfer de informaţii de tipul ,,stimul-reacţie” să devină comunicare, acesta trebuie să fie rezultatul unui proces intenţional. De exemplu pentru Hybels S. ,,comunicarea este un proces în care oamenii îşi împărtăşesc informaţii, idei şi sentimente” , în timp ce pentru Baron R. ,,comunicarea este procesul prin care o parte numită emiţător transmite informaţii unei alte părţi numită receptor” .