Implementarea și Dezvoltarea Metodelor de Analiză Criterială în Proiectarea Durabilă a Produselor

Capitolul 1.

Introducere în proiectarea industrială

1.1 Definirea proiectării inginereşti.

În studiul ştiinţific se caută dezvoltarea unor teorii care să explice fenomenele naturale. Teoriile ştiinţifice constau dintr-o propoziţie sau un set de propoziţii ce definesc un anumit tip de sistem teoretic sau ideal.

Aceste principii ştiinţifice, evidente prin ele însele în ştiinţele naturale, sunt, de asemenea, utilizate în ştiinţele inginereşti. Disciplinele ştiinţelor inginereşti (ştiinţa materialelor, mecanica, termodinamica) se bazează în general pe principii ştiinţifice bine stabilite cum sunt: teoriile atomice şi moleculare asupra materiei; legile lui Newton, legile a I-a şi a II-a a termodinamicii, etc.

Ţinând cont de aceste precizări, proiectarea inginerească implică subiecte mult mai largi, inclusiv luarea în considerare a oamenilor şi a organizaţiilor. Prin urmare, proiectarea inginerească este definită ca o tehnologie, nu ca o ştiinţă, deoarece nu se poate găsi un singur răspuns absolut pentru orice problemă. Dicţionarele definesc adesea proiectarea ca ″modelarea după un plan″. Cu alte cuvinte, proiectarea inginerească este activitatea totală necesară stabilirii şi definirii soluţiilor pentru probleme nerezolvate încă, sau probleme rezolvate anterior într-un mod diferit.

Proiectantul utilizează abilitatea intelectuală în aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice şi se asigură că produsul satisface o anumită necesitate a pieţii, normele de proiectare şi fabricaţie prin metode optime

Activitatea de proiectare este încheiată în momentul în care produsul rezultat este dat în folosinţă la un nivel acceptabil de performanţă, cunoscându-se şi metodele clare de reciclare.

Caracteristicile principale ale ale proiectării inginereşti sunt:

transdisciplinară; complexă; iterativă. Cea mai mare parte a proiectării inginereşti este un efort de echipă, ştergându-se distincţiile dintre disciplinele tradiţionale (mecanica, elasticitatea, electronica, chimia). Specializări din domenii inginereşti noi, cum ar fi acţionările şi ingineria de soft trebuie adăugate acestei liste.

Să luăm cazul automobilelor, care nu cu mult timp în urmă reprezentau doar domeniul inginerilor mecanici. Sistemele complexe ale motoarelor, sistemele de împiedicare a blocării frânelor, sistemul de suspensie activă, direcţia pentru cele patru roţi, ″airbag-urile″, tensionarea automată a centurii de siguranţă, sunt doar câteva din noile dezvoltări în domeniu. Aceste sisteme sunt extrem de complexe şi necesită implicarea unui spectru larg de ingineri pentru proiectarea lor optimală.

De asemenea, selectarea tehnologiei potrivite pentru fiecare piesă dintr-un proiect integrat a devenit critică pentru succesul produsului. Numai inginerii cu o înţelegere largă a tuturor tehnologiilor potnţial folositoare şi a tuturor subiectelor implicate , pot lua decizii optime.

În general, responsabilităţile unui inginer proiectant sunt:

1. Producerea de soluţii de proiectare practică pornind de la o definire limitată a cerinţelor şi luând în considerare mulţi factori;

2. Producerea de scheme, analize, desene de fabricaţie şi documentele aferente într-o perioadă de timp bine stabilită;

3. Evaluarea cerinţelor de proiectare pentru o instalaţie, un ansamblu, un sistem sau o componentă particulară în colaborare cu alte compartimente;

4. Producerea de modele care vor influenţa favorabil costul şi calitatea funcţională a produsului şi va îmbunătăţi profitabilitatea şi/sau reputaţia firmei în faţa clienţilor;

5. Efectuarea unor studii de fezabilitate pentru proiecte viitoare;

6. Negocieri cu vânzătorii asupra unor aspecte legate de componente şi echipamente cumpărate, cu subcontractorii sau firmele partenere cu privire la interfeţe;

7. Evaluarea activităţii altora.