Proiectarea Logistică a unui Atelier de Prelucrări Mecanice

IMPERATIV MAJOR AL UNEI INDUSTRII MODERNE

1.1. CONCEPTUL GENERAL DE ORGANIZARE;

ŞTIINŢA ORGANIZĂRII;

ORGANIZAREA EMPIRICA SI ORGANIZAREA ŞTIINŢIFICĂ

Din cele mai vechi timpuri, oameni urmărind realizarea scopurilor propuse cu eforturi minime şi cu mijloace materiale cât mai reduse au fo¬losit în activitatea lor curentă, într-o măsură mai mica sau mai mare, elementele care definesc prin unitatea lor conceptul de organizare.

Etimologia, cuvântul de organizare vine de la cuvântul de origine greacă ,,organon” care înseamnă ,,armonie”.

Pornindu-se de la acest cuvânt, prin extinderea conţinutului său s-au denumit prin cuvântul generic de ,,organizare” toate acele acţiuni conştiente care, printr-o combinare armonioasă, după anumite reguli, a unor mijloace umane, materiale şi financiare aveau ca obiect obţinerea unor bu¬nuri, satisfacerea unor nevoi sau dorinţe ale unei anumite colectivităţi.

Odată cu dezvoltarea ascendentă a societăţii umane, necesitatea de a se produce bunuri sau de a se efectua servicii cu eforturi şi cheltuieli mi¬nime a dus la perfecţionarea continuă a organizării, la găsirea unor me¬tode şi tehnici noi, pe baza progreselor înregistrate în diferitele domenii ale ştiinţei şi tehnicii.

Privită sub raport istoric, organizarea cunoaşte un proces îndelungat de acumulare continuă a unor principii, reguli, metode şi tehnici bine de¬finite care îi conturează tot mai precis obiectul, creându-se condiţiile ne¬cesare trecerii de la o organizare empirică la o organizare ştiinţifică şi la apariţia pe această bază a ştiinţei organizării.

Prin noţiunea de organizare empirică se înţelege acel mod de organi¬zare care are la baza măsurilor adoptate criterii subiective, experienţa acumulată în domeniul respectiv şi intenţia celui care adoptă hotărârea sau măsura.

Spre deosebire de această, organizarea ştiinţifică are la baza adoptării diferitelor măsuri sau hotărâri efectuarea a o serie de măsurători şi cal¬cule, folosind ca metodă curentă în luarea diferitelor decizii cele mai noi realizări ale ştiinţei şi tehnicii contemporane.

Prin înlocuirea în diferitele domenii de activitate a metodelor empi¬rice cu tehnicile noi apărute ca urmare a realizăriilor ştiinţei şi tehnicii moderne, iar în condiţiile actuale cu cele ale revoluţiei ştiinţifice-tehnice, a fost creată ştiinţa organizării.

Organizarea, ca ştiinţă, cuprinde un sistem de cunoştinţe care reflectă raporturile şi laturile esenţiale ale fenomenelor la care se referă sub forma logico-abstractă a noţiunilor, categoriilor, legilor şi principiilor, al căror adevăr este verificat de practică.

Ştiinţa organizării, studiind modul de combinare cel mai raţional al mijloacelor existente în vederea realizării în condiţii optime a scopului propus, reflectă raporturile obiective, esenţiale, necesare, generale şi sta¬bile dintre obiectele şi procesele realităţii printr-o serie de abstracţiuni proprii.

Organizarea, ca ştiinţă, are ca laturi componente, care se întrepătrund, formând un tot indisolubil, un material faptic specific (date experimentale, date de observaţie), o generalizare logico-ştiinţifică a materialului faptic concretizat în legi, teorii, principii, ipoteze, axiome etc., metode specifice de cercetare, o înterpretare general filozofică ţi o anumită me¬todă de gândire a fenomenelor.

Deşi nu există o definire acceptată în mod unanim pe plan mondial a noţiunii de ,,organizarea producţiei”, abordarea acestei probleme se va face sub unghiul de vedere unanim acceptat atât în ţara noastră, cât şi în alte ţări.

Cunoscută şi acceptată în mod unanim sub denumirea generică de organizarea ştiintifică a producţiei şi a muncii, acest domeniu de aplicabilitate al ştiinţei organizării are ca obiect de studiu un ansamblu bine definit de probleme, din rândul cărora cele mai importante sunt următoarele:

a) organizarea producţiei de bază a întreprinderii; metode de orga¬nizare;

b) programarea şi urmărirea operativă a producţiei; metode de programare;

c) organizarea pregătirii tehnice a producţiei;

d) capacită¬ţile de producţie şi folosirea optimă a acestora;

e) organizarea mişcării şi manipulării materiilor prime, a materialelor, semifabricatelor şi produselor în cadrul întreprinderii;

f) organizarea activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor;

g) gospodăria energetică;

h) aprovizionarea pro¬cesului de producţie;

i) organizarea controlului tehnic de calitate;

j) orga¬nizarea muncii.

Pornind de la această circumscriere a problemelor, organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii se poate defini ca reprezentând totalitatea activităţilor, măsurilor, metodelor, tehnicilor sau sau mijloacelor adoptate de o anumită colectivitate, stabilite pe bază de studii şi calcule tehnico-economice, care să ţina seama de cele mai noi cuceriii ale revoluţiei ştiinţifice-tehnice contemporane în scopul combinării optime a mijloacelor de muncă, a obiectelor muncii şi a forţei de muncă şi a asigurării pe această baza a unei eficiente maxime a folosirii lor.