Diabetul Insipid

Introducere

Este unanim recunoscut că educaţia specifică a persoanelor cu diabet reprezintă o metodă terapeutică importantă în managementul complex al acestei patologii.

Scopul primordial al educaţiei terapeutice este cel de asigurare a controlului eficient, în vederea prevenirii complicaţiilor acute, dar mai ales cronice şi a creşterii calităţii vieţii. Prin educaţia terapeutică se urmăreşte implicarea persoanelor în tratament prin investirea lor cu cunoştinţe şi dezvoltarea de depinderi, atitudini care să le permită auto-controlul, auto-observarea şi capacitatea de decizie. Acest proces conturează conceptul de „empowerment”, ce are la bază o serie de prezumţii interrelaţionate ce determină o abordare centrată pe pacient. Astfel se consideră că în determinismul vieţii fiecărei persoane există componente fizice, emoţionale, sociale şi spirituale ce interacţionează dinamic şi că starea de sănătate este determinată de recunoaşterea acestor componente. Fiinţa umană are dreptul şi responsabilitatea de a-şi alege singură opţiunile, în condiţiile în care este informată.

Transferul spre pacient a responsabilităţilor îngrijirii diabetului, antrenarea lui în aplicarea practică a cunoştinţelor teoretice, se realizează printr-un program de educaţie structurat. Acest program presupune personal calificat, metode şi conţinut verificate. Există pe plan internaţional o bogată experienţă în acest sens, fiind binecunoscute programele educaţionale de „5 zile” sau „Survival Kit”. Deşi curicula este comună pentru toate tipurile de diabet, aplicabilitatea diverselor programe depinde de condiţiile specifice locale. Pentru a fi eficient şi aplicabil, programul trebuie adaptat posibilităţilor locale şi structurat astfel încât să realizeze o aderenţă maximă a pacienţilor. Ţinând cont de posibilitatea ca programul educaţional prefigurat de educatori să nu corespundă întru totul cu necesităţile şi aşteptările pacienţilor, respectiv cu opinia lor despre „ce este important de ştiut” şi „cum trebuie explicat”, adaptarea şi ajustarea metodelor şi a conţinutului se bazează, alături de opinia personalului medical direct implicat în acest proces, pe opiniile beneficiarilor acestuia, respectiv a persoanelor cu diabet.

Sistemul endocrin

Endocrinologia reprezintă disciplina care se ocupă cu studiul glandelor endocrine şi a hormonilor produşi de acestea. În esenţă, scopul acestei discipline rămâne chiar şi în era biologiei moleculare şi a geneticii, studiul formelor de comunicare şi semnalizare care controlează şi coordonează funcţia multor organe şi procese.

Sistemul endocrin eliberează în circulaţie o serie de hormoni, care nu sunt altceva decât nişte mesageri chimici, capabili să transmită informaţia la distanţă, pe cale umorală până la nivelul ţesuturilor periferice unde vor interacţiona cu receptorii lor specifici. Sistemul în totalitate este subiectul unor mecanisme complexe de reglare care guvernează sinteza hormonală, eliberarea, transportul şi metabolismul hormonilor în interiorul celulelor ţintă precum şi expresia sau activitatea receptorilor hormonali sau căile de semnalizare intracelulare şi nucleare.

Acest sistem este perfect integrat cu alte sisteme majore de comunicare intercelulare cum ar fi sistemul nervos şi cel imun. Efectele exercitate de acest sistem pot fi în sens larg definite ca fiind implicate în:

• Creşterea şi dezvoltarea organismului,

• Menţinerea homeostaziei,

• Diferenţierea sexuală şi reproducerea,

• Reglarea metabolismului şi a aportului nutritiv.

Glandele endocrine sunt glande fără canale secretoare, ai căror produşi de secreţie – hormonii, se varsă direct în umorile organismului în vederea transportării lor pe cale sanguină şi influenţării în sens stimulator sau inhibitor a organelor-ţintă, plasate de regula la distanţă de teritoriul secretor. Împreună cu sistemul nervos, sistemul endocrin participă la reglarea tuturor funcţiilor organismului.