Hipertensiunea arterială

I. Argument

Hipertensiunea arteriala (HTA) reprezinta o crestere a valorilor tensiunii arteriale peste limita normala, bazata pe media intre cel putin 2 determinari realizate in doua sau mai multe vizite dupa screeningul initial. Valorile normale ale tensiunii arteriale au fost stabilite de catre foruri internationale: TA < 130/80 mmHg, interpretate în raport cu vârsta, sexul si greutatea, iar tensiunea arteriala optima fara risc cardiovascular este <120/80 mmHg.

Prezenţa în familie a HTA, cât şi dorinţa de a cunoaşte mai multe lucruri despre boală pentru a putea acorda primul ajutor în folosul celui de lângă mine m-a determinat să aleg această temă a lucrării de diplomă.

Se cunoaşte că organismul realizează un tot unitar cu mediul înconjurător

prin intermediul SNC.

În condiţii normale de adaptare, între organism şi mediu se stabileşte o stare de echilibru biologic care se poate aprecia subiectiv şi obiectiv prin starea de sănătate.

Unii factori de mediu (intern, extern) pot perturba această stare de echilibru, ajungându-se astfel la starea de boală ; o anumită boală pe care, prin felul ei de manifestare o putem identifica si care are o anumită cauză. Trebuie să reţinem totuşi că aceeaşi boală se manifestă în mod diferit de la un organism la altul, deoarece fiecare organism reacţionează într-un mod particular, propriu, numai lui, la aceeaşi cauză de boală. Deci, identificând o boală la un organism uman, vom trata nu boala, ci bolnavul cu particularităţile sale.

Înţelegerea acestei noţiuni are o mare însemnătate practică, deoarece, de ea depinde succesul tratamentelor. Un bolnav suferind de o anumită boală are psihicul său, felul său de manifestare, de a reacţiona biologic la boală. Înţelegându-l în complexitatea manifestărilor sale, se realizează şi acea legătură sufletească între bolnav şi cei ce-i îngrijesc, premisă hotărâtoare pentru obţinerea unor rezultate pozitive când tratăm bolnavul.

Asistentul medical trebuie sa se aproprie si sa-i cunoasca mai bine pe beneficiarii ingrijirilor, sa ofere ingrijiri mai bune, individualizate, complete si continue. Boala este ruperea echilibrului armoniei, care se traduce prin suferinta fizica, psihica, o dificultate sau o inadaptare la o situatie noua, provizorie sau definitiva.

Relatia asistent medical - pacient va fi de acceptare reciproca, o atitudine de respect, caldura si intelegere empatica fata de pacient.

Competentele profesionale necesare asistentului medical in vederea ingrijirii pacientului cu hipertensiune arteriala sunt:

1. Urmarirea si notarea in foaia de observatie a functiilor vitale si vegetative.

2. Cunoasterea si aplicarea regimurilor dietetice in diferite boli.

3. Utilizarea rezultatelor evaluarii pentru identificarea prioritatilor in ingrijirea

pacientului si elaborarea unui plan de ingrijire .

4. Cunoasterea stilului de viata, a conditiilor de trai si de munca, a efectelor

asupra starii de sanatate.

5. Asigurarea mediului adecvat odihnei si supravegherea bolnavului.

6. Cunoasterea metodelor de administrare a medicamentelor.

7. Acordarea de ingrijiri pentru prevenirea complicatiilor in diferite afectiuni.

8. Cunoasterea pregatirii bolnavilor si a materialelor necesare pentru recoltari

de produse biologice,patologice, explorari functionale, examen radiologic etc.

9. Acordarea de ingrijiri in situatii de urgenta.

10. Realizarea educatiei in scopul prevenirii complicatiilor si mentinerea unui

grad de sanatate.

11. Aplicarea normelor de tehnica securitatii muncii.

In cei trei ani de studiu in Scoala Postliceala Sanitara si efectuand practica profesionala in toate sectiile spitalului, am avut ocazia sa vad suferinta in toate gradele si aspectele ei si am considerat ca pot sa ajut pe cei ce au o asemenea problema si pot sa îi sustin psihic.

II. PARTEA TEORETICA

A. NOŢIUNI GENERALE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

A INIMII

Inima este un organ muscular cavitar de dimensiuni mari, situat în regiunea mediană a toracelui. Deşi de obicei este considerată ca fiind situată în partea stângă a corpului, ea trece linia mediană spre dreapta, cea mai mare parte rămânând totuşi în stânga. Are o greutate de aproximativ 340 g la bărbaţi şi ceva mai puţin la femei.

Marginea dreaptă a inimii se găseşte, mai mult sau mai puţin, în spatele marginii drepte a sternului. Proiecţia la suprafaţă a inimii de partea stângă a sternului are aproximativ forma unui triunghi cu vârful rotunjit, acesta fiind imediat sub mamelonul stâng. Pulsaţia sa poate fi palpată la fiecare bătaie a inimii. Aceasta poartă numele de şoc apexian.

Funcţia inimii este de a pompa sângele în două circulaţii separate. În primul rând, pompează sângele către artere prin aortă, principala arteră a organismului. Sângele ajunge la organe şi ţesuturi, furnizându-le oxigen şi substanţe nutritive. După aceea, sângele se reîntoarce la inimă prin vene, oxigenul din el fiind complet absorbit.

Inima pompează sângele în al doilea circuit, de această dată către plămâni, pentru a înlocui oxigenul. După care sângele încărcat cu oxigen este retrimis către inimă.

Inima are patru camere principale, care asigură funcţia de pompă. Fiecare dintre ele are pereţi musculari care se contractă pentru a asigura circulaţia sângelui. Grosimea pereţilor musculari depinde de sarcina pe care fiecare cameră o are de îndeplinit. Ventriculul stâng are cei mai groşi pereţi, întrucât pompează cea mai mare cantitate de sânge.

Camerele inimii sunt aranjate în perechi, fiecare având un atriu cu perete subţire, ce primeşte sângele de la vene. Fiecare atriu pompează sângele printr-o valvă în ventricul, ce are pereţii mai groşi, care, la rândul lui, îl pompează într-o arteră principală. Cele două atrii se găsesc în spatele şi deasupra celor două ventricule. Amândouă atriile şi amândouă ventriculele sunt alăturate. Porţiunile din perete pe care le separă sunt denumite septuri: interatrial şi interventricular.

Mecanismul de funcţionare

Sângele revine la inimă de la plămâni prin venele pulmonare, aducând o nouă cantitate de oxigen. Pătrunde în atriul stâng, care se contractă şi împinge sângele, printr-o valvă denumită valva mitrală, în ventriculul stâng. După aceea, ventriculul stâng se contractă şi, în acest timp, valva mitrală se închide, astfel încât sângele poate trece numai către aortă prin valvele aortice deschise.

Sângele ajunge la ţesuturi, unde eliberează oxigen. Sângele se reîntoarce la inimă din jumătatea inferioară a corpului prin vena cavă inferioară, iar din jumătatea superioară a corpului prin venă cavă superioară. Pătrunde în atriul drept, acesta se contractă şi sângele trece în ventriculul drept prin valva tricuspidă.

Contracţia ventriculului drept expulzează sângele în artera pulmonară prin valvele pulmonare, pentru un nou ciclu. Acest proces este repetat de 50-60 de ori în fiecare minut.