Îngrijirea bolnavului cu fractură de antebraț

MOTO

“Viața este energie, efort interior, nazuință și împlinire.

Viața este într-un cuvânt activitate.

Aceasta este chiar nevoia fundamentală a ființei noastre ! “

(L. Sterne)

ARGUMENT

Motivul inițial pentru care aplic această temă este pentru faptul că fracturile se întâlnesc frecvent la toate vârstele, dar mai ales la vârstele active. Nu în ultimul rând, trebuie să luăm în calcul și numărul accidentelor de circulație, care sunt în creștere, precum și anumiți factori de risc ai fracturilor ca osteoporoza, vârsta înaintată și alte patologii.

Rolul asistentei medicale în nursingul acestei afecțiuni este extrem de important, începând cu dirijarea bolnavilor cu fractură, spre serviciul de specialitate cât și îngrijirile și nevoile de care trebuie să beneficieze aceștia în procesul de vindecare. Nu este de neglijat nici componenta psihică a bolnavului cu fractură care, de multe ori este imobilizat la pat, devenind mai irascibil, rolul asistentei medicale fiind acela de a-l încuraja și de a-l introduce în viață socială cât mai rapid.

Educația sanitară prin toate mijloacele pe care asistentul medical trebuie să le facă vis-a-vis de fracturile patologice la persoane în vârstă, este tot de avengura asistentului medical.

De-a lungul celor 3 ani, Secția de Ortopedie și Traumatologie ,,a fost una dintre cele mai îndrăgite secții” care mi-a trezit interesul pentru a aplica pentru această temă, în timpul stagiilor de practică efectuate.

Lucrarea “Îngrijirea bolnavului cu fractură de antebraț” este constituită din 3 capitole. Primul capitol abordează noțiunile de anatomie și fiziologie ale sistemului osos, capitolul II descrie patologia fracturilor (etiologie, clasificarea fracturilor, simptomatologie și tratament), iar în capitolul III am prezentat 3 dintre cazurile clinice întâlnite în secția de Ortopedie-Traumatologie a S.J.U Neamț unde mi-am efectuat stagiul clinic de practică.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A APARATULUI LOCOMOTOR

Anatomia este o ramură a biologiei și a medicinei ce studiază structura ființelor vii. Termenul are un caracter general ce include anatomia plantelor, a animalelor și bineînțeles a omului.

Anatomia omului este disciplina fundamentală a medicinei umane.

Aparatul locomotor îndeplinește funcțiile de mișcare ale diverselor părți ale corpului. Este alcătuit din sistemul osteo - articular specializat pentru funcția de susținere și sistemul muscular pentru funcția de mișcare.

În alcătuirea aparatului locomotor intră:

- oasele și articulațiile care formează sistemul osteo-articular au rol pasiv în mișcare;

- sistemul muscular care este reprezentat de mușchi ce au rol activ în mișcare.

Totalitatea structurilor osoase formează scheletul. Acesta constituie un fel de „schelă” care dă forma generală și proporțiile corpului omenesc. Elementele scheletului contribuie la menținerea posturii organismului, opunându-se împovărării date de greutatea corpului, care se află sub acțiunea gravitației terestre. Oasele sunt legate între ele prin structuri conjunctive de diferite feluri, care le asigură mobilitatea, adică posibilitatatea deplasării unora în raport cu altele. Aceste structuri sunt articulațiile.

Oasele și articulațiile formează partea pasivă a aparatului locomotor. Pe oase se fixează mușchii striați scheletici. Aceștia acționează asupra oaselor și articulațiilor ca asupra unor pârghii, constituind partea activă a aparatului locomotor, adică elementele lui dinamice. În afară de imprimarea unor mișcări ale segmentelor osoase, mușchii mai intervin și în imobilizarea acestor segmente în anumite atitudini.

SISTEMUL OSTEO - ARTICULAR

OSUL reprezintă elementul de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă. Cel mai lung os este femurul piciorului, de obicei de peste 50 cm, iar cel mic este „scărița” din ureche. Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este de 223, din care 95 sunt oase perechi, iar 33 oase neperechi. Scheletul unui nou-născut are mult mai multe oase decât corpul unui adult, aproximativ 350. Crescând, oasele fuzionează între ele, numărul lor micșorându-se la 206, o dată ce procesul de creștere s-a încheiat. Depinde de la individ la individ modul în care s-au sudat oasele determinând în final și numărul acestora.