Îngrijirea pacienților cu epilepsie

Argumentul

"Epilepsia este ca orice altă boală, nu este mai periculoasă ca alte boli."

Hipocrate 1893

Am ales acest subiect deoarece bolnavii epileptici ridică şi în prezent probleme de reabilitare, de reîncadrare în familie, societate, comparativ cu bolnavii cu alte infirmităţi corporale. Dacă în Evul Mediu bolnavul epileptic era total mărginit social, fiind considerat "demonizat", în prezent acesta este încă frustrat la alegerea profesiei, la alegerea şi primirea funcţiilor, la încadrare, etc., faţă de cei valizi şi cu aceeaşi pregătire; în aceeaşi măsură epilepticului îi sunt limitate posibilităţile de participare la activităţi culturale, sportive, artistice, jocuri distractive, etc. Toate acestea, ca şi tendinţa de izolare cauzată de anxietate, de teama de a nu face criză, fac din epileptic un om retras, singuratic, care se simte excomunicat din multe satisfacţii şi bucurii ale vieţii.

După unii autori, numeroasele influenţe stresante şi de frustrare pe care le întâmpină bolnavul de epilepsie se exercită asupra lui mult mai sever şi mai nefavorabil, în formarea unei personalităţii şi a unui comportament vicios, decât boala însăşi. Această situaţie poate şi trebuie să fie combătută eficient prin educaţia sanitară, care se adresează în aceeaşi măsură bolnavului cât şi anturajului acestuia. În special o instruire adecvată anturajului ar duce la popularizarea ideii că epilepsia, departe de a fi o boală ruşinoasă, este o afecţiune ca oricare alta; ar face mai eficientă supravegherea bolnavului privind respectarea dietei şi a regimului de viaţă prescris; ar duce, nu în ultimul rând, la înlăturarea sentimentului de condamnare, de marginalizare resimţit de bolnav şi în consecinţă, la creşterea calităţii vieţii bolnavului.

Istoric

Epilepsia reprezintă una din bolile cunoscute încă din trecutul îndepărtat al omenirii. Acum 4000 de ani întâlnim prima prevedere legislativă privind statutul bolnavului epileptic – codul lui Hammurabi care interzicea vânzarea sclavilor epileptici.

Hipocrate şi şcoala sa au făcut primele tentative de a găsi o explicaţie naturală a fenomenelor convulsive, arătând că răul sacru nu este cu nimic mai divin decât celelalte boli.

În această epocă se invocă la originea epilepsiei forţe supranaturale, substanţe toxice, menţinându-se totodată ideea originii satanice a acesteia.

Paracelsus realizează un important pas în demistificarea bolii, stabilind un raport direct între traumatismele craniene şi epilepsie.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea epilepticii încep să fie consideraţi bolnavi, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea se fac primele încercări chimioterapeutice.

Huglings Jackson face prima recunoaştere a mecanismului descărcării epileptice. El considera toate crizele ca având punct de plecare leziunea.

Personalităţi care au avut epilepsie sau simptomele acestei boli

Alexandru cel Mare, Rege al Macedoniei, în urmă cu mai bine de 2300 de ani şi unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie. Prin acţiunile sale armate, Alexandru cel Mare a devenit stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată şi un important promotor al culturii elene în întreaga lume. În vremea sa, epilepsia era considerată "boală sacră". Oamenii credeau că persoanele care aveau crize erau, de fapt, posedate de spirite malefice sau atinse de divinitate. Tocmai de aceea, în timpul unei crize, se rosteau descântece şi se invocau numele zeilor.

Iulius Cezar, un strălucit general roman şi un formidabil politician, care a trăit între anii 100 î Hr. - 44 î Hr. În cazul său, crizele frecvente au apărut în ultimii doi ani din viaţă, cel puţin patru dintre ele fiind amintite în documente. În vremea lui Cezar, epilepsia devenise cunoscută ca "boala căderii". Asta din cauza tipului de criză în timpul căreia bolnavul cădea şi îşi pierdea cunoştinţa. Conceptul de criză parţială nu era cunoscut şi nici nu a fost descris în documente până în secolul al XIX-lea.

Ioana D’Arc, eroină a Franţei şi sfântă a Bisericii Catolice. A trăit între anii 1412-1431 şi este considerată cea mai importantă figură din Franţa Evului Mediu. La vârsta de 13 ani, Ioana D'Arc susţinea cu ardoare că aude vocea lui Dumnezeu care o îndeamnă să lupte alături de armată pentru eliberarea Franţei de sub dominaţia engleză. Despre acele momente extatice, Ioana povestea că vede lumini, aude vocile sfinţilor şi bătăi de clopote. Unii dintre neurologi consideră că acele clipe erau, de fapt, manifestări ale crizelor de epilepsie.

Alfred Nobel, un chimist, inginer şi om de afaceri suedez care a pus bazele fundaţiei ce oferă în fiecare an premiile Nobel pentru excelenţă în diverse domenii. Epilepsia nu l-a împiedicat pe Alfred Nobel să ducă o viaţă normală, să strângă o avere considerabilă şi să devină celebru prin invenţia sa care a schimbat cursul istoriei: dinamita.

Când vorbea despre crizele sale, pictorul le descria ca pe sentimente de furie apărute din senin, halucinaţii, confuzie şi teamă, pierderi de scurtă durată ale memoriei. Vincent van Gogh a fost chiar surprins de un martor în timpul unei crize convulsive, care a apărut în timp ce artistul lucra la un tablou. Medicii care îl tratau îi prescriau deseori bromură de potasiu ca anticonvulsiv şi îl îndemnau să facă băi în staţiunea Saint-Remy.