Îngrijirea pacienților cu osteoporoză

ARGUMENT

Mi-am ales ca temă această lucrare de diplomă „Rolul asistentei medicale în îngrijirea pacienților cu osteoporoză”, deoarece în familia mea exista un caz asemănător.

Conform OMS, osteoporoza este o boală caracterizată printr-o masă osoasă scăzută, deteriorarea microarhitecturii țesutului osos, creșterea fragilității osului și o creștere a riscului de fractură. Osteoporoza de involuție, forma cea mai frecventă de osteoporoză, începe să se manifeste la adultul de vârstă medie și devine progresiv tot mai importantă odată cu înaintarea în vârstă. Procesul interesează mai precoce osul trabecular decât pe cel cortical. Femeile pierd 35-40% din osul cortical și 55-60% din osul trabecular, pe când bărbații pierd cu aproximativ o treime mai puțin. Deși s-a sugerat deseori că boala este heterogenă, ea a fost considerată ca o entitate singulară până in 1983, când Riggs și Melton au formulat ipoteza existenței a 2 sindroame distincte: osteoporoza tip I (postmenopauză) și osteoporoza tip II (tardivă).

Osteoporoza de tip I, trabeculară, a osului spongios, este legată de activitatea gonadică, încetarea acestei funcții fiind însoțită de pierderea accelerată de os trabecular. Femeia, după instalarea menopauzei, este supusă atât efectelor vârstei cât și noilor condiții hormonale. Osteoporoza este o afecțiune foarte frecventă afectând una din cinci f femei aflate în perioada postmenopauză. Fundația Internațională pentru Osteoporoză estimează că 200 de milioane de femei suferă de această boală în întreaga lume. După cercetările Fundației Naționale pentru Osteoporoză din SUA, numărul femeilor postmenopauză se va dubla în următorii 20 de ani ducând la triplarea numărului de fracturi osteoporotice în 2040. Dacă apare o fractură la un traumatism minor după 40 de ani, riscul de fractură crește de 1,5-9,5 ori, în funcție de vârsta pacientei, numărul și localizarea fracturilor precedente

SCURT ISTORIC

Osteoporoza a fost mult timp considerată ca o stare normala a vârstnicilor neacordându-i-se atenție. Dezvoltarea cunoștințelor medicale arată că osteoporoza nu este specifică numai generației a treia, ea apare și la vârste mai tinere.

În România, în prezent, riscul ca o femeie să sufere o fractură osteoporotică se apropie de 40%, iar 20% dintre victimele unei fracturi de șold mor în anul următor, din cauza complicațiilor...

Riscul de deces: fractura de șold: 2.8% (25% dintre persoanele care suferă prima fractură de șold mor în urmatoarele 12 luni din cauza complicațiilor); cancerul de sân: 2.8% ;cancer uterin: 0.7%

Osteoporoza poate fi tratată și mai ales prevenita cu succes.

Cu cât boala este depistată într-o fază incipientă, cu atât eficiența intervenției va fi mai mare. Este bine ca boala să fie tratata înaintea primelor fracturi osteoprotice, deoarece o primă fractura va iniția apariția altora. Deși nici bărbații nu sunt ocoliți de această boală, incidența este de 2-4 ori mai mare la femei decât la barbați (1 din 3 femei adulte va dezvolta, de-a lungul vieții, o fractură osteoporotică, pe când doar 1 din 8 bărbați va suferi din aceeași cauză; la grupa de vârstă 50-60 de ani, incidența este aceeași atât la femei, cât și la barbați).De asemenea, specialiștii au observat faptul că incidența bolii este mai mare la populația indo-europeană și asiatică, decât la populația africană.

CAPITOLUL I

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA SISTEMULUI OSOS

I.1 Anatomia sistemului osos

Osteologia este știința despre sistemul osos, care constituie scheletul dur, alcătuit din 200 - 220 oase. Din ele 33 - 34 sunt oase impare - vertebrele, sacru, coccisul, unele oase ale craniului și sternul. Celelalte oase sunt pare. Scheletul este divizat în axial - craniul (29 oase),

Figura 1. Scheletul uman. A - aspect anterior; B - aspect posterior:

1 - cranium; 2 - columna vertebralis; 3 - clavicula; 4 - scapula; 5 - costae;

6 - humerus; 7 - radius; 8 - ulna; 9 - carpus; 10 - metacarpus;

11 - phalanges manus; 12 - os ischii; 13 - phalanges pedis; 14 - metatarsus;

15 - tarsus; 16 - fibula; 17 - tibia; 18 - patella; 19 - femur; 20 - os

pubis; 21 - os ilium; 22 - sternum

coloana vertebrală (26 oase) și cutia toracică (25 oase), și complementar - oasele membrelor superioare (64 oase) și inferioare (62 oase). Masa totală a oaselor omului viu constituie 14 - 20% din masa corpului.

Clasificarea oaselor

Prin forma și dimensiunile lor, oasele determină forma, dimensiunile și proporțiile organismului uman și ale diferitor segmente. Conform formei, structurii și dimensiunilor oasele se împart în 5 grupe.

Oasele tubulare, care constituie scheletul membrelor și execută funcții de pârghii. La ele deosebim: corpul sau diafiză în interiorul cărora se află canalul medular; două epifize -proximală și distală, înzestrate cu fețe articulare, tapetate cu cartilaj articular; între diafiză și epifize până la vârsta de 22 - 25 ani deosebim o porțiune a osului numită metafiză ce corespunde zonei de creștere a osului în lungime. Distingem oase tubulare lungi, ce formează scheletul brațului, antebrațului, coapsei și gambei, și oase tubulare scurte - falangele degetelor, oasele metacarpiene și metatarsiene.

Oasele spongioase în structura cărora predomină țesutul osos spongios, acoperit cu o lamelă subțire de țesut osos compact. Distingem oase spongioase lungi (coastele și sternul) și oase spongioase scurte (vertebrele, oasele carpiene, tarsiene și cele sesamoide).

Oasele plate participă la formarea cavităților corpului și a centurilor (oasele bolții craniene, coxalul și omoplatul).

Oasele mixte au o structură complicată. Ele constau din părți ce diferă după formă și structură (oasele bazei craniului, vertebrele).

Oasele aerofore sau pneumatice au în corpul lor cavități tapetate cu mucoasă și pline cu aer (oasele craniului: frontalul, sfenoidul, etmoidul, maxila, temporalul).