Îngrijirea pacientului cu hepatită virală B

INTRODUCERE

Virusul hepatitic B este un virus foarte ciudat din foarte multe privințe. Este ciudat pentru că, după ce generează o infecție acută, renunță la cotropirea organismului respective în proporție de circa 60%.

Adică, 60% dintre pacienții care fac hepatită acută cu virusul hepatitis B au șansa să se vindece în timp, dar aproximativ 40% dintre ei rămân purtători de virs și, mai devreme sau mai târziu, vor dezvolta hepatită cronică, ciroză hepatică și/sau cancer hepatic.

Hepatita B este o infecție a ficatului cauzată de un virus de tip ADN care este transmis prin sânge sau derivați ai sângelui contaminat în timpul transfuziilor, prin contact sexual cu o persoană infectată, prin utilizarea unor ace sau instrumente similare contaminate.

Spre deosebire de virusul hepatic A, virusul B poate cauza atât o formă acută de hepatită, cât și una cronică. Hepatita B este cea mai frecventă afecțiune cronică din lume.

Infectivitatea deosebită a VHB se datorează concentrațiilor plasmatice excesive ale virusului (atât la bolnavi, cât și la purtătorii asimptomatici) și căilor multiple de transmitere ( contact direct, parenterală, sexuală, vertical). Câteva eăpidemii iatrogene sunt legate de administrarea unor preparate (mai ales seruri și vaccinuri), conținând derivate din sânge contaminat: epidemia marinarilor din Bremen (1885), epidemia din armata britanică (1937), culminând cu epidemia din armata americană din 1942, consecință a vaccinării antiamarile cu 28000 cazuri și 62 de decese .

Hepatologia este un domeniu medical în continuă schimbare și dezvoltare, opțiunile terapeutice și procedurile diagnostice au evoluat rapid, aceste trăsături fiind cel mai pregnant observate în domeniul hepatitelor virale. Infecția cronică cu virusul hepatitic B (VHB) rămâne și pentru anii următori o problemă dificilă și importantă, atât medicală cât și socială, pentru întreaga comunitate umană.

Se estimează că 40% din populația lumii a intrat în contact cu VHB și aproximativ 350 de milioane de persoane sunt infectate cronic cu acest virus. Astfel infecția cu VHB (și datorită patologiei derivată din ea) reprezintă una din cele mai importante boli infecțioase din lume. Dintre subiecții cu infecție cronică virală B 40-60% au replicare virală activă, iar la 5-10% există riscul dezvoltării cancerului hepatocelular. Pe plan general, infecţia cu VHB constituie a-9-a cauză de deces în lume, aproximativ un milion de persoane decedând anual ca o consecinţă directă a acestei infecţii. Prevalenţa geografică a hepatitei virale B variază larg de la o ţară la alta, România situându-se în zona de endemicitate medie (5-7%).

Hepatita cronică virală B poate fi tratată, replicarea virusului hepatitei B poate fi supresată cu agenți antivirali potenți, chiar dacă sub semnul emergenței mutantelor rezistente, iar strategiile de creștere a ratei de eradicare a infecției VHB trebuie perfecționate în continuare.

Infecția cu VHB poate fi prevenită prin imunizarea activă a populației; de peste 20 ani sunt disponibile mai multe tipuri de vaccinuri, strategiile programelor de vaccinare sunt diferite de la o țară la alta. În țara noastră din 1995 vaccinarea nou născuților împotriva hepatitei B a intrat in calendarul național de vaccinare

CAPITOLUL I.

ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

1.1 Anatomia ficatului

Ficatul este cea mai mare glandă din organism. El este anexat tractusului digestiv, provenind dintr-un mugure al mucoasei duodenale numit diverticul hepatolitic.

Ficatul se află așezat în cavitatea abdominală, etajul supramezocolic, în partea superioară dreaptă, imediat sub diafragma, iar lobul său stâng se întinde până în epigastru. Locul ocupat de ficat poartă numele de loja hepatică.

Are forma unui hemiovoid, așezat transversal în abdomen cu lungimea de aproximativ 28 cm cu diametru anteropost de 18 cm și o înălțime de 8 cm. Greutatea sa este de circa 1400 g și are culoare roșie-cărămizie, datorită cantității mari de sânge pe care o conține.

Ficatul conține 3 fete:

1. Fața superioară sau diafragmatică este conversă în sus și vine în raport cu diafragmul și cu peretele anterior al abdomenului. De aceea i se mai spune și fața antero-superioară.

Pe această față se observă 2 lobi, lobul drept și lobul stâng.

2. Fața inferioară sau viscerală este concavă și se află în raport cu: stomacul, duodenul, colonul, nazocolonul transvers, rinichiul drept și glanda suprarenală dreaptă.

La această față se află trei șanțuri:

- șanțul antero-posterior drept, care adăpostește, în porțiunea sa anterioară, vezica biliara, iar în cea posterioară, vena cava inferioară.

- șanțul antero-posterior stâng, care adăpostește, în porțiunea sa anterioară, un cordon fibros,ligamentul rotund, provenind din obliterarea venei ombicale, iar în porțiunea posterioară găzduiește ligamentul Arontius, provenit din obliterarea canalului venos Arontius de la făt.

-șanțul transversal se întinde între cele două șanțuri antero-posterioare și coincide cu hilul ficatului prin care intră și ies: artera hepatică, vena porta, limfaticile, nervii și canalele hepatice, care alcătuiesc împreună pediculul hepatic.

Cele trei șanțuri dau aspectul literei h și împart fața inferioară în 4 lobi.

Fața posterioară este în continuarea feței superioare și vine în raport cu peretele posterior al cavității abdominale, la nivelul vertebrelor T7 – T1. Are poziția aproape verticalăși pe ea se văd lobul drept, lobul spiegel și lobul stâng.