Cuprins
Cuprins
INTRODUCERE 4
CAPITOLUL I: ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA PIELII 5
1.1. Structura şi funcţiile pielii 5
1.2. Structura microscopică a pielii 5
CAPITOLUL II: DESCRIEREA BOLII 16
2.1 Definiţie 16
2.2. Epidemiologie 23
2.3. Etiologie 25
2.4. Patogenie 26
2.5. Anatomie patologică 26
2.6. Simptomatologie 26
2.7. Examinări paraclinice 28
2.8. Diagnostic 29
2.9. Evoluţia 29
2.10. Complicaţii 30
2.11. Pronostic 33
CAPITOLUL III: TRATAMENT 34
3.1. Profilaxie 36
CAPITOLUL IV: STUDII DE CAZ 43
Cazul nr. 1 43
Cazul nr. 2 48
Cazul nr. 3 53
CONCLUZII 77
BIBLIOGRAFIE 78
Extras din document
INTRODUCERE
Virusurile herpetice, cu multitudinea reprezentaţilor acestei importante categorii de agenţi patogeni, constituie o preocupare permanentă atât pentru epidemiolog, cât şi pentru clinician şi virusolog, ca urmare a diversităţii aspectelor pe care le prezintă.
Infecţia aproape inevitabilă în cursul vieţii, patologia indusă de virusurile herpetice este desosebită prin fenomenele de latenţă, a repetatelor recurente ale episoadelor acute şi progresia spre boala cronică au evoluţie lentă.
Gravitatea formelor clinice este variabilă, fiind posibile manifestări de la cele benigne sau inaparente pánă la forme grave, cu consecinţe imprevizibile.
Implicarea virusurilor herpetice în patologia acută infecţioasă, dar şi cea cronică, considerate până acum câteva decenii, exclusiv neinfecţioasă (cancer, arteroscleroză), reprezintă totodată şi o mare complexitate a etapelor procesului epidemiologic şi a formelor lui de manifestare care necesită discuţii speciale, pentru fiecare reprezentant viral în parte.
Emergenţa unor tipuri de virusuri herpetice, recent cunoscute şi identificate, cum ar fi serotipurile 6, 7, 8, lasă deschis acest capitol de patologie umană pentru cercetări şi evaluări viitoare.
Una dintre bolile infecţioase şi extrem de contagioasă provocate de un virus este varicela, caracterizată clinic prin simptome generale uşoare şi o erupţie veziculoasă, care apare în mai multe valuri eruptive.
Boala a fost descrisă pentru prima dată de Ingressiass în 1553.
În 1767, Vogel o numeşte varicelă, iar în 1802 William Herberden propune diferenţierea ei de variolă. Aragao (1911) şi Paschen (1917) au descris corpusculii elementari în lichidul vezicular, sugerând etiologia virală. Thomas Weller în 1952, reuşeşte izolarea virusului varicelo - zosterian (WZ).
CAPITOLUL I
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA PIELII
1.1 STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE PIELII
Anatomia macroscopică a pielii.
Pielea este un învelis conjunctivo - epitelial, care acoperă corpul în întregime continuându-se cu semimucoasele şi mucoasele cavităţilor naturale.
Suprafaţa pielii este cuprinsă între 1,5 şi 2 m2 şi prezintă pliuri, unele mai mari (submamar, interfesier, inghinogenital), altele discrete (pe faţa de flexie a articulaţiilor). Tot cu ochiul liber se observă cadrilajul normal al pielii, ce ia naştere prin întretăierea unor şanţuri fine. Pe suprafaţa paimară şi plantară, o serie de şanţuri curbe delimitează dermatoglifele, determinate genetic. Porii (depresiuni infundibuliforme) fac parte de asemenea din desenul cutanat normal şi corespund orificiilor pilosebacee sau ale glandelor sudoripare.
Grosimea pielii variază după regiunea topografică. Astfel, la palme atinge 4 mm, iar la pleoape între 0,2 - 0,5 mm.
Diferă şi în funcţie de vârstă şi sex. La femei, copii şi bătrâni, pielea este mai subţire.
Culoarea depinde de cantitatea şi tipul pigmentului melanic, de vascularizaţia dermului superficial, de cantitatea de caroten din stratul cornos şi hipoderm.
1.2. STRUCTURA MICROSCOPICĂ A PIELII
Structura organului cutanat este constituită din ţesuturi epiteliale (epiderm, glande, firul de păr, unghii), din ţesut conjunctiv al dermului şi hipodermului, la care adăugăm muşchii proprii, vasele şi nervii de la acest nivel.
De la suprafaţă spre profunzime, la microscopul optic, întâlnim epidermal, joncţiunea dermo - epidermică dermul şi hipodermul.
Epidermul
Epidermul este un epiteliu pavimentos pluristratificat, în structura sa intrând, din profunzime spre suprafaţă, următoarele straturi.
- stratul bazal sau germinativ - reprezintă 18% din grosimea epidermului şi este format dintr-un rând de celule cilindrice cu nucleu voluminous. Este bogat în mitoze, ceea ce demonstrează caracterul lui activ, germinativ, celulele acestui strat numindu-se keratinoblasti. Printre keratinoblasti se găsesc celule dentritice (melanocite, celule Langerhans, celule dendritice nedeterminate, celule Merkel);
- stratul spinos (stratul mucos al lui Malpighi) - este constituit din 6 - 20 rânduri de celule poliedrice, eozinofile, interconectate prin desmozomi. Reprezintă 53% din grosimea epidermului;
- stratul granulos - ocupă 1 0 % din grosimea epidermului şi este structurat în 2 - 4 rânduri de celule romboidale, turtite, cu nuclei mici. Celulele sunt bogate în granule de kerotohialină (component al keratinei);
- stratul lucidum - conţine 2 - 3 rânduri de celule cu nuclei picnotici. Este evident la palme;
- stratul cornos - reprezintă 1 8 % din epiderm şi este alcătuit din 4 - 10 rânduri de celule turtite, anucleate încărcate cu keratină.
Stratificarea prezentată nu trebuie privită static, ea reprezentând etape secvenţiale în procesul de maturare fiziologică a keratinocitelor, în migrarea lor din stratul bazal până la suprafaţa epidermului, de unde se detaşează după traumatisme minore.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Ingrijirea Pacientului cu Varicela.docx