Îngrijiri specifice asistenței medicale acordate pacienților cu hipertensiune arterială - HTA

Sănătatea reprezintă cel mai frumos şi cel mai de preţ dar de care beneficiază fiinţa umană. Când beneficiem de sănătate putem face faţă diverselor solicitări din mediul înconjurător.

În momentul în care se rupe acest echilibru fiziologic, organismul nu mai poate răspunde în mod automat la stimuli exteriori, se instalează starea de boală.

Prin frecvenţa mare, prin manifestările şi complicaţiile pe care le produce, hipertensiunea arterială reprezintă o cauză importantă de mobilitate şi de invaliditate a populaţiei adulte, populaţie în plină perioadă productivă. HTA are numeroase implicaţii socio-economice care şi ele influenţează frecvenţa şi caracterul bolii.

Când nu se poate obţine o vindecare completă sau definitivă se poate reda organismului o parte din întreaga sa capacitate de muncă pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat.

Medicina are datoria şi poate să aline suferinţele bolnavului, acest lucru fiind posibil astăzi.

I.1 NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE A APARATULUI CARDIOVASCULAR

O parte din mediile interne ale organismului, sângele şi limfa, sunt închise într-un sistem de vase a căror totalitate formează aparatul circulator sau aparatul cardiovascular.

În interiorul acestor vase, care se găsesc într-o strânsă legătură anatomică şi funcţională, sângele şi limfa se găsesc într-o continuă mişcare; această mişcare se numeşte circulaţie. Numai datorită circulaţiei sângele şi limfa pot îndeplini funcţiile lor prin care asigură viaţa organismului.

Deşi aparatul cardiovascular reprezintă un tot unitar, el poate fi împărţit în: sistemul sanguin şi sistemul limfatic.

Sistemul sanguin este reprezentat prin: inimă şi vase sanguine.

Inima este considerată ca organul central al aparatului cardiovascular, a cărui funcţionare asigură circulaţia sângelui, limfei şi a lichidului interstiţial (a mediilor interne).

Este aşezată în cutia toracică, în partea inferioară a mediastinului anterior.

Are forma aproximativă a unui con turtit antero-posterior cu înălţimea mai mică decât diametrul bazei. Are o greutate de 250-300g şi o capacitate de aproximativ 500ml.

Inima este un organ cavitar. Un perete longitudinal care corespunde şanţurilor longitudinale externe, desparte inima în două părţi: inima dreaptă şi inima stângă, iar un perete transversal care corespunde şanţului coronar împarte fiecare din cele 2 părţi în două cavităţi: o cavitate către baza inimii numită atriu şi o cavitate către vârful inimii numită ventricul.

Inima are deci în interiorul ei patru cavităţi: două atrii şi două ventricule despărţite prin pereţii amintiţi.

Peretele transversal desparte atriile de ventricule şi se numeşte septul atrioventricular. Acesta are două părţi: una dreaptă pentru inima dreaptă şi una stângă pentru inima stângă.

Peretele longitudinal are şi el două părţi: una care desparte atriile şi care poartă denumirea de sept interatrial şi o parte care desparte ventriculele, septul interventricular.

Inima stângă este alcătuită din atriul şi ventriculul stâng. Atriul stâng primeşte sânge arterial care vine din plămân prin cele patru vene pulmonare.

Orificiul atrioventricular stâng sau mitral este prevăzut cu două valve care îl închid în timpul sistolei şi îl deschid în timpul diastolei.

Ventriculul stâng primeşte în diastolă sânge care vine din atriul stâng, iar în sistolă îl evacuează în artera aortă prin orificiul aortic prevăzut cu trei valve cu aspect semilunar.

Inima dreaptă este alcătuită din atriul şi ventriculul drept separate prin orificiul atrioventricular drept.

Atriul drept primeşte sânge venos din marea circulaţie prin orificiile venei cave superioare şi ale venei cave inferioare.

Orificiul atrioventricular drept sau tricuspid este prevăzut cu trei valve care închid orificiul în sistolă şi îl deschid în diastolă.

Ventriculul drept primeşte sânge din atriul drept în timpul diastolei şi îl evacuează în timpul sistolei în artera pulmonară prin orificiul pulmonar prevăzut ca şi orificiul aortic cu trei valve de aspect semilunar.

Inima dreaptă este motorul micii circulaţii. Există o mare circulaţie sau o circulaţie sistemică şi o mică circulaţie sau circulaţie pulmonară.

Pereţii atriilor şi ai ventriculilor se contractă ritmic: mai întâi cele două atrii apoi cei doi ventriculi sincron expulzând aceeaşi cantitate de sânge pe care o primesc.

Atriul drept primeşte sânge venos din întreg organismul prin venele cave şi îl împinge în ventriculul drept de unde prin arterele pulmonare ajunge în atriul stâng de unde trece în ventriculul stâng şi de aici prin artera aortă este distribuit în toate ţesuturile şi organele.

Inima este alcătuită din trei tunici: endocardul, miocardul şi pericardul.

Endocardul sau tunica internă căptuşeşte interiorul inimii, iar pliurile sale formează aparatele valvulare.

Miocardul sau muşchiul cardiac este tunica mijlocie fiind alcătuit din miocardul propriu-zis sau miocardul contractil şi din ţesut specific sau excito-conductor.

Pericardul este tunica externă a inimii - o seroasă care cuprinde ca şi pleura două foi: una viscerală care acoperă miocardul şi alta parietală care vine în contact cu organele vecine.

Vascularizaţia inimii este realizată prin cele două artere coronare.

Inervaţia inimii se face prin firişoare nervoase primite de la sistemul simpatic şi parasimpatic.

Proprietăţile muşchiului cardiac

Ritmicitatea (automatismul) este proprietatea cordului de a se contracta succesiv ca urmare a impulsurilor contractile generate de nodulul sinoatrial. Activitatea cardiacă este condusă de celulele nodulului sinoatrial care prezintă cel mai rapid ritm de descărcare.

Conductibilitatea este proprietatea miocardului, în special a ţesutului nodal de a conduce unde de contracţie de la nivelul nodulului sinoatrial în întreg cordul.

Fibrele musculare ale atriului drept, unda de depolarizare se propagă în toate direcţiile şi cuprinde întreaga musculatură a atriilor determinând sistola atrială, apoi unda este preluată de nodulul atrioventricular după care se transmite prin fasciculul Hiss şi ramurile sale până la reţeaua Purkinje, ajungând la nivelul miocardului ventricular ce determină sistola ventriculară.

Excitabilitatea: miocardul în sistolă este inexcitabil, iar în diastolă răspunde printr-o contracţie la stimulii adecvaţi numai dacă aceştia au anumită intensitate.