Nursingul pacienților cu hipertensiune arterială

Hipertensiunea arterială este un sindrom caracteristic prin creşterea presiunii sistolice şi a celei diastolice peste valorile normale. După Organizaţia Mondială a Sănătăţii, se consideră valori normale pentru presiunea maximă 140 - 160mmHg, interpretate în raport cu vârsta, sexul, şi greutatea, iar pentru minimă 90 - 95mmHg.

Boala ar fi esenţial nervoasă, produsă de o tulburare în activitatea centrilor nervoşi superiori. Diferiţi excitanţi din sfera psiho-emotională (necazuri, griji, nesiguranţă) acţionând pe fondul unei predispoziţii ereditare duce la apariţia unor focare de excitaţie permanentă la nivelul scoarţei cerebrale, determinând, secundar, o vasoconstricţie arterială.

În lanţul patogenic al hipertensiunii arteriale mai intervine tot prin intermediul scoarţei, sistemul endocrin şi rinichiul. Modificările fundamentale locale care stau la baza hipertensiunii sunt vasoconstrucţia arterială şi creşterea conţinutului peretelui arterial în apă şi sare. Mai târziu apar leziuni organice şi osteoporoza, care grăbesc evoluţia şi agravează prognosticul prin complicaţii.

HIPERTENSIUNEA ESENŢIALĂ a fost definită ca o boală cu etiologie necunoscută. Cert este ca în primul stadiu de boală, prin nici una din metodele actuale de investigaţie, nu se pot pune în evidenţă afecţiuni care ar putea explica creşterea presiunii sanguine. Au dat rezultate negative şi cercetările morfopatologice. Concepţia larg acceptată este aceea a etiologiei şi patogenezei multifactoriale. În sensul acestei teorii, hipertensiunea esenţială este explicată prin interacţiunea dintre o serie de factori endogeni (vârsta, sex, predispoziţie ereditară,etc) şi influenţele mediului înconjurător. Constelaţia acestor factori variază de la un individ la altul şi, la acelaşi subiect, se poate complica în cursul evoluţiei bolii.

Manifestările clinice ale hipertensiunii arteriale esenţiale apar de regulă după vârsta de 35 - 40 de ani. Până la vârsta de 50 de ani, boala este ceva mai frecventă la bărbaţi decât la femei, după aceea raportul se inversează. Diferenţele sunt uşoare, în general, lipsite de importanţa practică. Debutul clinic al hipertensiunii la femei coincide adeseori cu menopauza, ori cu sarcina.

Vârsta pacientului nu constituie, însă, o cauză directă de boală. Apariţia manifestărilor clinice şi creşterea progresivă a incidenţei bolii în a doua jumătate a vieţii este rezultatul acţiunii îndelungate şi cumulative a unor factori de mediu înconjurător, asupra organismului.

Momentul apariţiei bolii este determinat de felul în care reacţionează aparatul cardiovascular la acţiunea acestor influenţe ale mediului ambiant.

Unul dintre factorii ce determină această reactivitate individuală este predispoziţia ereditară.

De multă vreme se cunoaşte că hipertensiunea esenţială poate afecta mai mulţi membri ai aceleiaşi familii. La descendenţii acestora, H.T.A. survine mai frecvent decât la nehipertensivi, boala apare la o vârstă mai tanară şi are o evoluţie mai serioasă. Tendinţa la hipertensiune este cu deosebire accentuată atunci când ambii părinţi sunt hipertensivi. Chiar şi valorile normale în raport cu vârsta sunt relativ mai mari la rudele de gradul întâi ale hipertensivilor, în comparaţie cu familiile nehipertensivilor.

Fenomenul de „agreare familială” ar putea fi explicat prin condiţiile de viaţă identice sau similare ale familiilor respective. Pentru rolul factorilor genetici pledează unele observaţii făcute pe germeni monozigoti proveniţi din familiile de hipetensivi. Chiar dacă aceştia au trăit timp mai îndelungat în condiţii deosebite, comportarea valorilor tensionale au fost asemănătoare. S-a observat dezvoltarea hipertensiunii maligne la o pereche de gemeni monozigoţi, la interval de 18 luni, deşi au trăit în condiţii diferite de viaţă. Cu toate acestea