Recuperarea în luxația scapulo-humerală

Umărul este componenta corpului uman ce are cea mai mare amplitudine a mișcării dintre toate articulațiile corpului. Cu toate acestea însă, această complexitate a mișcării poate reprezenta locul unor multiple probleme articulare. Înțelegerea felului în care sunt interconectate și construite diferitele structuri ale umărului și a modului în care funcționează umărul poate ajuta la determinarea modului în care se pot produc leziunile dar și gradul de dificultate al recuperării acestuia după traumatisme.

Durerea de umăr este una dintre cele mai frecvente dureri cu localizare musculo-scheletală, aceasta rezultând din multiple cauze precum problemele de tipul instabilitații, compresiei tendoanelor și a mușchilor la nivelul umărului. Există posibilitatea de resimțire a durerii doar atunci când acesta este mișcat, sau în permanență. Indiferent de forma de manifesstare, această durere necesită un diagnostic și tratament medical.

Motivația alegerii temei constă în importanța recuperării funcționale și menținerii a articulației scapulo-humerale ce reprezintă joncțiunea trunchiului cu membrele superioare. Flexibilitatea acesteia, asigură mișcările de mare amplitudine a brațelor și le orientează în toate direcțiile, îndeplinind mișcări motrice uzuale precum dusul mâinii la gură sau abilitatea de a duce mâna în buzunarul de la spate. Altfel spus, mobilitatea sa globală, ca și stabilitatea sa, sunt foarte importante.

A. Partea teoretică

CAPITOLUL I

DATE ANATOMICE ȘI FIZIOLOGICE

Pentru a întelege îndeajuns anatomia umărului, acesta poate fi analizat din mai multe perspective.

I.1. Osteologia

Discutând aspectul osos, scheletul umărului este format din 2 oase: clavicula și scapula. Acestea alcătuiesc centura membrului superior ce asigură legătura dintre oasele membrului liber și toracele osos. Prelungirea osoasă a spinei scapulare ce realizează legătura dintre cele 2 oase este numită acromion.

CLAVICULA este un os lung aflat în oglindă pe ambele părți ale corpului, aflat la limita dintre torace și gât, orientat transversal, delimitat de manubriul sternului și acromion. Aceasta denotă o formă sinusoidală cu două curburi inegale, în forma literei „S”. Din aceste două curburi una este medială, cu concavitatea posterioară, și alta laterală, cu concavitatea anterioară.

Posibilitatea analizării acesteia prin palpare pe cea mai mare parte a întinderii sale, face ca osul sa fie un reper important pentru delimitarea anumitor regiuni ale corpului și pentru localizarea eventualelor afecțiuni. Clavicula prezintă o față superioară și una inferioară, o margine anterioară și una posterioară și două extremități - medială și laterală.

În porțiunea mijlocie, fața superioară este netedă cu posibilitatea palpării sub piele, însă la cele două extremități, aceasta prezintă populare cu fibre musculare.

Pe partea medială a acestei fețe, asperitățile fixează mușchiul sternocleidomastoidian, iar pe partea laterală, mușchilor deltoid și trapez.

Fața inferioară este așezată în paralel cu prima coastă. Prezintă în porțiunea ei mijlocie gaura nutritivă și sanțul care ajută la stabilirea orientării osu lui. Pe acest sanț este fixat mușchiul subclavicular. Pe interiorul șanțului se află ligamentul costoclavicular fixat pe impresiunea cu același nume.

„Marginea anterioară este concavă în treimea laterală, unde dă inserție mușchiului deltoid și convexă în treimea medială, unde dă inserție mușchiului pectoral mare.

Marginea posterioară este și ea concav-convexă, dar în sens invers decât marginea anterioară. ”

În porțiunea laterală a marginii se inseră mușchiul trapez. În porțiunea mijlocie are raporturi cu mușchiul omohioidian, cu mușchii scaleni, cu artera și vena subclavie și cu trunchiurile plexului brahial. Aceste raporturi sunt deosebit de importante, deoarece în căderile pe umăr, clavicula poate fi fracturată în porțiunea ei mijlocie. Fragmentele fracturate pot leza vasele subclavii și trunchiurile plexului brahial; de asemenea, calusul poate comprima sau chiar include aceste formațiuni, determinînd complicații vasculare și nervoase.

Extremitatea medială sau sternală este voluminoasă, prezintă o față sternală destinată articulării cu manubriul sternului.

Extremitatea laterală sau acromială este teșită; prezintă o față acromială destinată articulării cu acromionul.

SCAPULA sau omoplatul este un os lat, de formă triunghiulară, situat la partea postero-superioară a toracelui. Pe schelet acest os se întinde între primul spațiu intercostal și coasta a VIII-a. Osul este aplicat pe torace, pe care-l depășește însă lateral, luând astfel parte la formarea umărului și la delimitarea axilei.

Prezintă două fețe, trei margini și trei unghiuri.

Se așează posterior fața prevăzută cu o puternică spină, în sus marginea cea mai mică și subțire, lateral (și puțin înainte) unghiul cel mai voluminos (prevăzut cu o cavitate articulară).

Fața dorsală, are orientare posterioară și laterală. Din cadrul acesteia se desprinde trans-versal o puternică lamă, numită spina scapulei. Această spină împarte fața dorsală într-o fosă situată deasupra și alta situată dedesubtul ei.

1. Spina scapulei

Spina scapulei este delimitată triunghiular, prezentând o față superioară și alta inferioră. Ca orice triunghi, aceasta are trei margini, dintre care una anterioară, prin care spina aderă de fața dorsală a scapulei; alta laterală concavă; a treia dorsală. Marginea dorsală este groasă și rugoasă și dă inserție prin buza superioară mușchiului trapez, iar prin cea inferioară mușchiului deltoid.

În porțiunea ei laterală este continuată cu o prelungire liberă, neaderentă de fața dorsală a scapulei, numită acromion.