Analiza pieței lemnului pe picior în OS Moldovița în vederea îmbunătățirii indicatorilor activității economice

Capitolul I

1. Economie generală.

Economia este ştiinţa care studiază sistemul activităţilor economice interdependente. Este vorba de studiul întregului sistem al activităţilor economice, difereţiindu-se prin modol de cercetare, prin funcţiile îndeplinite şi prin concluziile formulate. Ca ştiinţă economia reprezintă un ansamblu coerent de cunoştinţe, apreciate de către comunitatea specialiştilor dintr-o anumită perioadă a cunoaşterii şi a realităţii sociale.

Prin modul în care funcţionează şi prin problemele antrenate în diferitele faze de evoluţie a societăţii umane, economia anticipează tendinţele oamenilor, încercând să ofere răspunsuri convenabile pentru soluţionarea lor. Privită ca un ansamblu de activităţi exprimate prin alegerea liberă a modalităţilor de alocare şi gospodărire a resurselor rare de către indivizi, sociogrupuri sau colectivităţi umane, economia se constituie prin mecanismele şi regulile sale de funcţionare, ca un sistem global, deschis şi dinamic care se dezvoltă în timp şi în spaţiu prin procese interdependente de diferenţiere şi integrare ştiinţifică.

1.1. Aspecte privind gândirea economică universală şi românească

Gândirea economică are o istorie îndelungată. Există un mare număr de lucrări ştiinţifice care atestă acest fapt şi încearcă o etapizare a principalelor perioade de dezvoltare economică de-a lungul timpului. Ordonarea şi ierarhizarea sistemelor de gândire economică pot fi înţelese pe baza filiaţiei de idei şi, aşa numitei situaţie clasică. Filiaţia de idei constă în procedeul prin care eforturile oamenilor pentru descifrarea şi înţelegerea fenomenelor economice perfecţionează şi reconsideră structurile analitice într-un proces cu caracter continuu. Situaţia clasică apare în momente ale analizei economice şi se caracterizează printr-o coordonare şi sinteză a progreselor ştiinţifice, obţinute până la un moment dat.

Nu ne propunem a reveni asupra celor arătate anterior cu privire la cristalizarea de-a lungul timpului a unor şcoli de gândire economică: se utilizează însă, destul de des această etapizare a perioadelor de dezvoltare economică şi găsim utilă o succintă prezentare a lor. Astfel:

-primă perioadă a evoluţiei gândirii economice începe de la originile preocupărilor greco - romane şi sfârşeşte cu secolul al XVIII-lea. Este vorba de o dezvoltare lentă a gândirii economice, ale cărei rădăcini constau în fondul de idei exprimate de gândirea filozofilor din antichitate şi a scepticilor din Evul Mediu. Având la bază ideile şi practica acestora, Adam Smith a pus bazele economiei politice, transformând-o în ştiinţă;

-a doua perioadă se încadrează într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi ultifha treime a secolului *âl"3(IX-lea. Este perioada dominată de Şcoala clasică engleză, ilustrată de D. Ricardo, T. Malthus şi J.S. Mill. Se consideră că, K. Marx apare ca un continuator al lui D. Ricardo, prin contribuţiile sale în teoria valorii, a profitului şi reproducţiei;

-a treia perioadă a evoluţiei ştiinţei economice cuprinde intervalul 1870 şi recesiunea mondială din 1929 - 1930. Este perioada marcată de contribuţiile lui J.M. Keynes, care a dat un impuls deosebit analizei economice; se constituie liberalismul clasic al secolului XX, reprezentat prin F. Hayek şi M. Friedman;

-a patra perioadă se încadrează între finele primului Război Mondial şi anii '70 ai secolului XX. In acest interval de timp se înregistrează o creştere considerabilă a volumului de date statistice, ce a permis apariţia unor tehnici şi instrumente noi de analiză, concomitent cu specializarea economiştilor în diferite segmente ale ştiinţei economice. Totodată se face tot mai des simţită prezenţa statului în economia de piaţă în mod indirect şi direct. Implicarea statului în economia de piaţă s-a concretizat prin crearea cadrului instuţional şi legislativ, respectiv juridic, de exercitare a activităţilor economice,de precizare a condiţiilor de efectuare a liberei iniţiative şi de protejare a proprietăţii private. Spre a doua jumătate a secolului XX se observă şi implicarea directă a statului în economia de piaţă concretizată prin: desfăşurarea de diferite activităţi economice, care sunt proprietate publică şi sunt administrate nemijlocit de către stat,efectuarea directă de investiţii, folosirea fiscalităţii pentru redistribuirea unor părţi importante de venit care devin surse de consum şi de investiţii, crearea de cerere prin achiziţii şi comenzi a unor cantităţi însemnate de bunuri şi servicii. Toate aceste aspecte fac parte dintr-o gândire macroeconomică, cunoscută şi sub denumirea de teorie keynesiană care sesizează necesitatea şi importanţa acestei implicări directe pentru buna desfăşurare a activităţii economice în ansamblul ei.

Fondatorul analizei macroeconomice este economistul englez J.M. Keynes (1889 - 1946), iar lucrarea sa de bază, consacrată acestei analize, se intitulează: Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, şi a apărut în 1936. Abordarea macroeconomică impune categorii macroeconomice noi (produs naţional brut şi net, produs intern brut şi net etc), o serie de corelaţii de echilibm, teoretizarea ciclului macroeconomic (producţie, consum). în acest sens se poate spune că J.M. Keynes îi are ca precursori pe F. Qusnay şi K.Marx. Analiza macroeconomică keynesistă introduce în teoria şi practica economiei de piaţă un nou agent economic, statul, şi dezvoltă teoria multiplicatorului (de investiţii, de consum, de economii, de cheltuieli bugetare). Teoria keynesistă stă la baza unor noi politici macroeconomice, care au ca obiectiv prevenirea sau atenuarea crizelor economice, combaterea şomajului, înfăptuirea „creşterii economice", respectiv asigurarea sporirii produsului social şi a venitului naţional, ca o tendinţă fermă şi de perspectivă.

După cel de-al doilea război mondial, teoria economică este dominată de gândirea postkeynesistă, care se concretizează în dezvoltarea teoriei creşterii economice şi elaborarea de modele de creştere macroeconomică la nivelul economiilor naţionale şi ulterior la nivel mondial. Teoriile postkeynesiste implică şi probleme de „prognozare economică", ca formă de intervenţie în economia de piaţă contemporană.

Apar şi viziuni macroeconomice noi, bazate pe teoria cantitativă a banilor reformulată de M.Friedman şi cunoscute sub denumirea de monetarism. în esenţă, monetariştii se opun implicării directe a statului în economie, ceea ce reprezintă curentul neoliberal în economie.

-a cincia perioadă a început în deceniul 8 al secolului trecut şi se axează pe realităţile economiei contemporane, beneficiind de tehnicile de analiză existente.

În sensul oportunităţii celor arătate mai sus, considerăm foarte utilă şi o succintă prezentare a gândirii economice româneşti. Plecăm de la ideea că în ultimele două secole un mare număr de economişti, cercetători ştiinţifici şi oameni politici au avut contribuţii relevante la înfăptuirea Principatelor Unite, la realizarea Marii Uniri din 1918 şi la pregătirea societăţii româneşti pentru confruntarea cu conceptele şi practicile economiei contemporane.

Se consideră că Dimitrie Cantemir (1673 - 1723) se numără printre primii europenii care au susţinut conceptul de creştere şi descreştere a imperiilor. în cunoscuta sa lucrare "Istoria Imperiului Otoman" (1714-1716) dezvoltă teoria ciclului istoric, în concordanţă cu legile naturii. în "Desciptio Moldaviae" evidenţiază importanţa şi rolul schimburilor comerciale, necesitatea asigurării unei balanţe de plăţi active, precum şi raporturile dintre Moldova şi Imperiul Otoman.

Procesul de dezvoltare a economiei de schimb s-a intensificat în prima perioadă a epocii moderne. La timpul respectiv au avut contribuţii demne de reţinut, în afara personalităţilor menţionate mai sus şi oameni politici ca: D. Golescu, G. Golescu - Arapilă, Simion Bărnuţiu, Mihail Kogălniceanu, George Bariţiu. Multe dintre ideile acestora au fost folosite în programele revoluţiei de la 1848, pe teme ca: desfiinţarea iobăgiei, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor.

Concepţia economică a lui Nicolae Bălcescu (1819 - 1852) este dominată de ideea progresului ca lege a istoriei, susţinând cercetarea fenomenelor sociale în evoluţia lor istorică. In lucrarea "Quéstion economique des Principautés Danubiennes" (Franţa, 1850) pune în lumină rolul important al condiţiilor economice în dezvoltarea societăţii. Are meritul de a fi examinat evoluţia istorică şi rolul relaţiilor de proprietate şi de repartiţie în feudalism.