Evoluția limbajului stilistico-interpretativ violonistic de la Baroc la Modernism

Capitolul I

Johann Sebastian Bach

(1685-1750)

1.1 Încadrare în epocă

Opera lui J. S. Bach se înscrie în istoria muzicii în curentul numit baroc, curent ce s-a întins pe cuprinsul secolului al 17 - lea și prima jumătate a secolului al 18 - lea. În această perioadă, muzica trece prin mari prefaceri în toate aspectele sale. Se fac inovații în scriitură, în forme, în construcția instrumentelor, în tehnica instrumentală și în ceea ce-i mai important în conținutul operelor muzicale. Primul lucru care trebuie subliniat este desprinderea muzicii instrumentale de cea vocală, și dezvoltarea ei sub toate aspectele în mod independent. Această autonomie a muzicii instrumentale a cerut și favorizat dezvoltarea: tehnicii instrumentale, construcției instrumentelor, scriiturii în general omofone (dacă avem în vedere instrumentele de suflat și cele cu coarde și arcuș), unor genuri instrumentale închegate ca formă și de sine stătătoare.

Până aici, muzica vocală urmărea redarea în plan sonor a imaginilor comunicate de textul însoțitor. În Italia „dramma per musica” detașează solistul de masa acompaniatoare. Stilul coral polifonic „a capella” este părăsit în favoarea monodiei acompaniate pe baza basului cifrat, care avea rolul suportului tonal. Folosindu-se tehnica imitației, linia melodică simplă este ornamentată cu toate procedeele polifonice anterioare. După modelul oferit de operă, și muzica instrumentală se constitue în ansambluri acompaniatoare a unui grup de soliști instrumentiști sau a unui singur solist. Odată cu stilul omofon cu acompaniament reforma lutherană prin coralul său permite pătrunderea în biserică a elementelor muzicii laice.

Muzica laică va câștiga din ce în ce mai mult teren atât în biserică, dar mai ales (sub forma muzicii de dans) în lucrările cu caracter festiv scrise de muzicienii care lucrau pe lângă curțile nobiliare și în muzica scrisă pentru cercurile de amatori.

Separarea muzicii instrumentale de cea vocală, crearea noilor forme muzicale, conținutul bogat pe care îl exprimau lucrările au cerut și favorizat construirea unor noi tipuri de instrumente și perfecționarea celor vechi. Astfel, s-a renunțat la instrumentele din familia violelor care în general aveau sunet mic și s-a inventat și perfecționat vioara care poseda un timbru pătrunzător și strălucitor capabil de a susține un rol solistic. Lutierii italieni dintre care Amati, Guarnieri și Stradivarius au făcut viori neîntrecute în calitate până astăzi, încât vioara ca alcătuire era definit fixată până la începutul secolului al 18 - lea. Perfecționarea arcușului rămâne în urma viorii. Abia spre mijlocul secolului al 18 - lea F. Tourte îi dă arcușului forma, dimensiunea și greutatea actuală.

Bach a cunoscut în amănunt operele înaintașilor săi (atât cei germani cât și cei italieni), opere pe care le-a studiat și prelucrat încât lucrările sale reprezintă o sinteză a geniului său in ventiv. El constitue un moment unic în muzică prin monumentalitatea geniului său și în același timp este o verigă de legătură între muzica Renașterii, a Barocului timpuriu și a Clasicismului vienez.