Modalități specifice de predare a chitarei în învățământul preuniversitar

INTRODUCERE

Lucrarea de față se adresează tuturor elevilor din învățământul gimnazial, respectiv celor integrați în școlile de muzică.

Această temă a fost aleasă din considerente didactice, din dorința de a veni în sprijinul celor mici viitori artiști,de a-i îndruma și a le deschide noi orizonturi în ceea ce privește studiul chitarei.

Această lucrare este structurată pe patru capitole, fiecare capitol propunându-și să trateze diverse probleme metodice și tehnice.

În capitolul I se vorbește despre relația dintre profesor și elev. Aici accentul se pune în special pe latura comunicării dintre cei doi, a stabilirii unor reguli și conduite, crearea unor relații de bună înțelegere și ambianță plăcută.

Al doilea capitol cuprinde probleme de tehnică instrumentală: Exerciții de mână dreaptă și de mână stângă care să asigure o facilizare a abordării de piese și studii pe baza elementelor de legătură dintre acestea, digitații aplicate.

Capitolul al-III-lea conține aspecte interpretative legate de memorizarea pieselor, a studiilor, găsirea de noi sugestii și propuneri pentru a ușura memorarea repertoriului.

-Interpretarea în public; aici se va prezenta un întreg travaliu ce se ascunde în spatele apariției scenice, o pregătire psihologică a elevului necesară contactului ce va avea loc cu publicul, impactul pe care îl va avea acesta la momentul respectiv.

-Organizarea studiului individual; aici mă refer la studiul elevului în afara orelor de curs, condițiile desfășurării studiului.

Capitolul al-IV-lea cuprinde desfășurarea unei lecții de instrument. Aici o să explic cum desfășor activitatea unor lecții având ca model doi elevi: un începător și un elev avansat(cl.a-VIII-a); modalități de lucru prin exemple concrete.

Această lucrare își propune să aducă nou, în plan didactic, tehnic, artistic, o serie de modalități de a rezolva unele probleme ce apar pe parcursul studiului instrumentului de a găsi noi metode și mijloace mai inventive, inovatoare, care să reia locul celor vechi, perimate, celor care nu mai corespund cu noile cerințe ale abordării studiului chitarei în acest secol, ceva care să netezească drumul și să elimine travaliul unei munci istovitoare și stereotipe. Aceste elemente noi nu sunt decât o completare, o adăugare sau eliminare a unor vechi strategii neproductive, păstrând însă vechile principii de bază.

CAPITOLUL I. RELAȚIA PROFESOR - ELEV

În învățământul instrumental se întâlnesc deseori situații în care profesorul deține un rol important în formarea elevului ca viitor instrumentist. În prealabil este necesară o cât mai bună cunoaștere psihologică a copilului, a personalității acestuia, a comportamentului, de asta depinde în mare parte modul în care se adresează profesorul acestuia.

Educația copilului mic nu se bazează decât într-o măsură mai mică pe îndrumări verbale gen sfaturi, povețe etc. Principalul rol în această perioadă este jucat de exemple concrete. Copilul vede, reține zilnic o serie de evenimente din cadrul familiei, la joacă, care s-au dovedit având o influență mare asupra comportamentului acestuia, cu influențe negative sau pozitive pe care acesta le asimilează cu ușurință. Aceste influențe nu se pot considera ca fiind neapărat înăscute ele dobândindu-se în mediul în care copilul traiește. De exemplu, un copil obraznic sau îngâmfat are în subconștientul său o tendință de neascultare. Această tendință poate fi la începutul vieții mai slabă, refulată și subjugată de tendințele contrare favorizate de mediu.

Aflat între oameni modești el va trebui să-și schimbe atitudinea pentru a se putea adapta noului mediu.

La copii se observa un mai mare instinct de imitație față de adulți ceea ce le permite să se adapteze mult mai ușor la diverse situații.

Copilul la acea vârstă nu poate conștientiza ce este bine și ce nu pentru el, adaptându-se în mod instinctual la mediul înconjurător, având nevoie de îndrumările și de sfaturile profesorului.

Printre trăsăturile firești ale copiilor se enumeră instabilitatea. Aceasta se dovedește a fi necesară pentru progresul elevului. Dacă ar fi ramas tot timpul constant pe o idee atunci ar fi fost împiedicat să cunoască varietatea fenomenelor și evenimentelor ce se petrec în jurul acestuia.

Pasiunile copilărești sunt foarte variate și în acelașii timp limitate ca durată. Copii pot fi atrași la un moment dat de o pasiune pentru ceva anume, iar după un timp acea pasiune își pierde din intensitate și își va alege o altă preocupare.

Studiul la instrument necesită o preocupare continuă, iar profesorului îi revine sarcina de a menține vie acea pasiune. Dacă elevul își pierde interesul înainte de a se crea o obișnuință și o deprindere a studiului individual, atunci viitorul lui ca instrumentist este compromis, iar dacă va fi forțat să studieze atunci el poate deveni blazat de instrument și de muzică.