Strategii didactice în vederea dezvoltării aptitudinilor artistice, bază a capacității interpretative muzicale la copiii din școlile populare de artă

Prolegomene

Învățământul muzical din România

(Țările Române și Transilvania)

În istoria învățământului muzical din România s-a manifestat o întârziere în apariția unui sistem de educație muzicală organizată. Față de interesul cu care era privită și practicată muzica în marile orașe și pe domeniile din imperiile occidentale (francez, german, italian, vienez etc.) încă din perioada preclasicismului muzical, Țările Române au păstrat o atitudine ostilă față de muzica laică, desconsiderând orice apropiere de acest domeniu și pe oricine ar fi încercat să se afirme în compoziție sau interpretare. Totuși în jurul anului 1300 sunt menționate școli de psaltichie pe lângă biserici și mânăstiri, necesare învățării cântului bisericesc de rit bizantin. Sunt consemnate și rarele încercări în direcția cântării laice făcute de către domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir (1673 - 1723), domnița Ralu (1799 - 1870), fiica lui Caragea Vodă, în Țara Românească. Din datele istorice se desprinde cu claritate dezinteresul față de muzică, faptul că era privită ca o îndeletnicire nedemnă, a robilor țigani de la curțile boierești.

După 1800, în Moldova, activitatea lui Gheorghe și Elena Asachi, susținută în continuare de grupul de tineri pașoptiști și continuată în secolul XIX de Theodor Burada, Eduard Caudella, Gavriil Musicescu, declanșează un interes din ce în ce mai mare pentru studiul muzicii, ducând la înființarea Conservatorului Filarmonic Dramatic la Iași, în 1836, întemeiat de Gheorghe Asachi, Ștefan Catargi și Vasile Alecsandri tatăl.

În Țara Românească, la București, prin activitatea domniței Ralu Caragea s-au petrecut remarcabile prefaceri în sensul unei apropieri de viața muzicală occidentală și în domeniul învățământului. În 1833 ia ființă Societatea Filarmonică prin efortul lui Heliade Rădulescu și Ion Câmpineanu; scopul acestei societăți viza și învățământul prin deschiderea unei Școli de Muzică vocală și instrumentală (1834), devenită Școala de bel canto (1860) unde se studia pianul, vioara, violoncelul, contrabasul; școala va forma interpreți de muzică bisericească, muzică vocală și instrumentală, actori de teatru. În 1864, prin Decretul lui Alexandru Ioan Cuza iau ființă Conservatoarele de muzică din București și Iași, deși existau deja și conservatoare particulare. Prin acest act s-au pus bazele învățământului muzical românesc.

În Transilvania, datorită cultului catolic, greco-catolic și a celui protestant precum și a nobilimii de origine germană și maghiară, care a imitat modelele europene, apar numeroase societăți muzicale (1818) și primele școli de muzică; astfel se înfiripează școala de la Cluj (1819) devenită Conservator (1825), școlile de la Satu Mare (1820), Brașov și Arad (1833), Sibiu (1840), Timișoara (1845) care duc la dezvoltarea învățământului muzical, iau ființă coruri. Apar în 1823 în Transilvania și primele colecții de melodii de Philipp Caudella și Gheorghi Ruzitska, adoptate ca metode de pian și repertoriu de predare.

În noile unități de învățământ erau angajați la început instrumentiști cu activitate concertistică recunoscută, care treptat s-au stabilit aici definitiv, de exemplu Ioan A. Wachmann și Ludovic Wiest la București, J. Herfner, Wenzel Ruzistka, și Henri Ehrlich la Cluj, Gheorghi Ruzitska, Paul Cervatti, Pietro Mezzetti, Elena Asachi-Teyber și Francisc Caudella la Iași, A. Hubacek la Sibiu, Friederich Heim, Anton Burger, Johann Oswald și Robert Smicheus la Timișoara. După o pregătire inițială în țară, mulți tineri și-au continuat studiile muzicale în centrele cu tradiție din Europa, la Paris, Viena sau Berlin; această tendință a dus la crearea a două categorii de instrumentiști: cei performanți care au susținut concerte și recitaluri pe scenele faimoase europene și cei cu o pregătire instrumentală și performanțe mai modeste care activau în formații de muzică de cameră de salon. Gustul muzicii occidentale se răspândește în saloanele protipendadei, iar copiii negustorilor sunt adesea orientați spre pensioanele particulare, unde se preda muzica și un instrument muzical. Comerțul cu instrumente ia avânt în primele decenii ale secolului XIX.

În prima jumătate a secolului XIX se înfiripă școala componistică românească. Tot acum apar primele lucrări de teorie muzicală, primele metode și culegeri de piese pentru voce ori pentru diferite instrumente. Treptat interesul și studiul temeinic al instrumentelor a creat o pleiadă de interpreți de renume european, care s-au dedicat și învățământului muzical românesc. Amintesc pe Charlotta Leria, Dimitrie Popescu-Bayreuth, Grigorie Gabrielescu, Romulus Vulpescu, soții Victoria și Aurel Costescu-Duca (canto), Emilia Saegiu, Aurelia Cionca, Florica Musicescu, Cella Delavrancea, Silvia Șerbescu, Constanța Erbiceanu (pian), Eduard Caudella, Francisc Kneisel (vioară și compoziție), Alex. Flechtenmacher, Constantin Dimitrescu, Dimitrie Dinicu (violoncel și compoziție) ș.a.

După 1948, conform Legii învățământului, odată cu organizarea într-un sistem gratuit, subvenționat de stat, rețeaua de unități școlare se lărgește și se diversifică prin școli elementare de muzică, licee de muzică, școli populare de artă, conservatoare.

În timp ce școlile de muzică, liceele de muzică și conservatoarele au urmărit întotdeauna în primul rând profesionalizarea elevilor la un nivel de multe ori incredibil de înalt, nivel obținut datorită calităților native excelente ale elevilor selecționați, datorită programelor analitice și a cursurilor speciale pe care le oferă aceste instituții, precum și pregătirii foarte înalte a cadrelor didactice care lucrează cu copiii ce au dotare muzicală nativă. Calitatea învățământului muzical românesc și profesionalismul de care dau dovadă elevii la încheierea studiilor a permis ca mulți absolvenți ai conservatoarelor noastre să se încadreze cu succes în viața muzicală a unor țări cu tradiții culturale bogate.

Școlile populare de arte nu-și propun acest scop, dar s-au bucurat de numeroși elevi înscriși, atât în perioada anilor 1945 - 1989 cât și după revoluția din 1989 până în prezent.

Viața culturală bogată a tuturor zonelor din România are o susținere importantă datorită Legii nr. 292 din 27 iunie 2003 prin care au mai luat ființă numeroase așezăminte culturale, practic în fiecare județ al țării. Ele sunt coordonate de Ministerul Culturii și Cultelor și de specialiștii Centrului Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale și se dovedesc apte să răspândească cultura; dintre acestea amintesc căminele culturale, Casele de Cultură, Școlile Populare de Arte și Meserii, Universitățile Populare, formații și ansambluri profesioniste pentru promovarea culturii tradiționale.