Comunicare

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanța problemei abordate. Întregul proces de organizare şi desfăşurare a activităţii şcolare a elevilor este reglementat de învăţător prin comunicare.

Urmărind fixarea comportamentelor dezirabile ale elevilor şi modificarea celor indezirabile, prin comunicare învăţătorul vizează, în acelaşi timp şi cu precădere, formarea capacităţilor comunicative ale educaţilor.

Activitatea principală a copilului şcolar este învăţarea. Învăţarea are loc prin comunicare. Între cele două procese legătura este indisolubilă. Copilul învaţă comunicând cu învăţătorul şi cu colegii şi învăţând comunică cu ei. Învăţătorul îi învaţă pe copii comunicând cu ei, iar copiii îi comunică învăţătorului dacă ceea ce a vrut să-i înveţe i-a şi învăţat. Nu există act de învăţare al elevului în care să nu fie implicată comunicarea: cu învăţătorul prin prezenţa lui fizică sau simbolică, cu alte generaţii şi cu lumea prin conţinuturile cognitive, cu semenii prin comportamente sociale, cu sine prin reflecţie asupra Eu-lui propriu.

Comunicarea interumană, în general şi pe domenii, diferitele ei aspecte, intră tot mai mult în atenţia specialiştilor din ştiinţele comunicării, sociologilor, pedagogilor şi psihologilor.

Comunicarea didactică privită şi considerată ca model de formare a capacităţilor comunicative ale elevilor de ciclu primar ocupă un loc central în demersul educaţional, dat fiind faptul că în faţa şcolii stă sarcina pregătirii copiilor pentru autoinformare permanentă. Formarea şi dezvoltarea competenţelor comunicative constă în extrapolarea cunoaşterii lingvistice la situaţiile de comunicare concretă şi stă la baza oricărei intervenţii didactice.

Căutarea unor modalității eficiente de creare a procesului educațional eficient ne-a condus la formularea problemei cercetării: Identitatea comunicării umane. Comunicarea scrisă.

Scopul cercetării constă în sporirea identității comunicării umane, în șpecial comunicarea scrisă

Obiectivele cercetării:

- abordarea comunicarii din perspective diferite (lingvistică, psihologica, sociologica, semiotică, teoria informaţiei);

- stabilirea etapelor de privind evoluția comunicării;

- dezvoltarea teoretică a termenului de comunicare didactică – elementul cheie în procesul instructiv - educativ;

Metodologia cercetării. În cadrul cercetǎrilor întreprinse s-au folosit urmǎtoarele metode de cercetare: analiza literaturii de specialitate; analiza documentelor procesului instructiv – educativ; observaţia pedagogică;

Epistemologia cercetării a inclus conceptele esenţiale oferite de pedagogie, psihologia învăţării şi comunicării, taxonomia obiectivelor educaţionale, lingvistică, teoria educaţiei didactică etc.

Sumarul compartimentelor tezei. Teza este structurată în două compartimente respectiv fiecare capitol în subcapitole și în final concluzii și bibliografie.

1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE CONCEPTULUI DE COMUNICARE

1.1. Conceptul de comunicare umană

Cercetările din ultimii 50 de ani ai secolului XX au pus la punct o structură bine organizată a fundamentelor teoretice privind comunicarea, iar preocupările în acest domeniu continuă să producă rezultate remarcabile, fiind departe de a se considera încheiate.

În cercetările curente, definirea comunicării rămîne a fi în continuare ”un cîmp vast de cercetare şi dezbateri controversate pentru specialiştii din diverse domenii”, subliniază Abric J. [1, p.11], astfel îndreptăţind, în opinia lui Bougnoux D., fundamentarea ştiinţifică a sintagmei ştiinţele comunicării [3, p.9].

Comunicarea constituie obiectul unei ştiinţe integrative, care-şi particularizează diferenţa specifică prin „studierea circuitelor profesionale şi instituţionale ale informaţiei, fie că această informaţie este destinată publicului larg, fie că este destinată publicului specializat”, menţionează

Dafinoiu J. [8, p.177].

În concepţia lui Şoitu L. comunicarea umană în general înseamnă ştiinţa de a folosi mijloacele de exprimare (cuvinte, gesturi, tehnici) şi abilitatea de a primi, descifra și valorifica răspunsul (feed-back-ul), iar emiterea mesajului necesită voinţa şi capacitatea de a orienta mesajul spre celălalt cu înţelegerea nevoii acestuia; cercetarea înţelegerii şi nevoia de a se face înţeles [21, p.50].

Criteriile, valorile şi credinţele sînt trei elemente diferite pentru fiecare dintre parteneri pe interferenţa cărora este întemeiată comunicarea. Aceste trei sisteme – procesul intern (cognitiv), statutul intern (credinţele) şi comportamentul extern vor interacţiona permanent, deoarece profesorul, comunicînd, poate stimula şi motiva pozitivarea acestora în raport cu exigenţele sale.

Promovarea acestei optici pedagogice ne obligă să operăm cu termenul ce desemnează aceste aspecte inseparabil legate ale unui proces unic - educatorul: comunicînd, poate stimula, motiva şi forma pozitivarea competenţelor elevilor în raport cu exigenţele şi valorile sale, subliniază Şoitu L. [21, p.132].