Modalitati de Diferentiere si Individualizarea Activitatii Instructiv-Educative

Imagine preview
(7/10 din 4 voturi)

Aceasta licenta trateaza Modalitati de Diferentiere si Individualizarea Activitatii Instructiv-Educative.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 82 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 9 puncte.

Domeniu: Pedagogie

Cuprins

Definirea conceptelor de succes, insucces şi eşec şcolar,
activitate diferenţiată
Cunoaşterea psihologică a şcolarului mic, condiţie esenţială a
unei activităţi diferenţiate eficiente
Factorii de care trebuie să se ţină seama în tratarea diferenţiată
a elevilor
Forme de desfăşurare a activităţii diferenţiate cu elevii în cadrul
lecţiei
Lecţia - cadru central de realizare a tratării diferenţiate a elevilor
Forme de desfăşurare a activităţii diferenţiate cu elevii în cadrul
lecţiei
Probe pentru determinarea diferitelor niveluri de însuşire a
cunoştinţelor
Modele de fişe de muncă independentă şi diferenţiată.

Extras din document

INTRODUCERE

“Copilul nu se naşte nici bun, nici rău din punct de vedere intelectual, ca şi din punct de vedere moral, ci stăpân al destinului său”

(J. Piaget)

Formarea personalităţii umane - scop final al societăţii noastre, presupune cu necesitate creştere considerabilă a rolului şcolii ca factor de cultură şi civilizaţie, valorificarea deplină a potenţialului formativ al activităţii instructiv - educative. În acest sens, putem spune că sporirea eficienţei învăţământului trebuie să vizeze, în ultimă instanţă, integrarea rapidă, uşoară a tinerilor în viaţa şi activitatea socială. O asemenea integrare trebuie să fie rezultatul îmbinării organice şi echilibrate a intereselor generale ale societăţii cu cele personale, astfel încât fiecare individ să se realizeze în activitatea social - utilă la nivelul maxim al posibilităţilor sale.

Prin urmare, pregătirea tineretului şcolar trebuie să fie privită nu numai din punct de vedere al necesităţilor economice ci şi din perspectiva amplă a dezvoltării plenare a personalităţii fiecărui elev, urmărindu-se cultivarea înclinaţiilor, aptitudinilor, intereselor, capacităţilor, preferinţelor individuale pentru un domeniu sau altul de activitate, în scopul armonizării lor cu trebuinţele sociale şi al valorificării lor optime pentru progresul social.

Problema deosebirilor individuale dintre elevi în ceea ce priveşte capacităţile de însuşire al cunoştinţelor şi ritmul de învăţare atrage tot mai mult atenţia psihologilor şi pedagogilor de astăzi, când volumul cunoştinţelor este în continuă creştere iar conţinutul lor se complică mereu. Pe măsura dezvoltării acestui proces, apar cu deosebită claritate şi se adâncesc chiar atât diferenţele menţionate dintre elevi, cât şi dificultăţile de a elabora un sistem de cerinţe şcolare care să fie adecvat fiecăruia. Din ce în ce mai des, se aduc critici severe şcolii tradiţionale pentru faptul că, ignorând diversitatea caracteristicilor individuale, unicitatea personalităţii, nivelează şi uniformizează pregătirea tinerilor. Aşadar este necesar să se găsească mijloace potrivite pentru a-i ajuta pe toţi elevii să-şi însuşească cunoştinţele corespunzătoare, în vederea dezvoltării cât mai depline a personalităţii acestora.

Societatea, în epoca noastră, solicită omului, în primul rând, capacităţi creatoare, spirit de investigaţie, aprecierea acţiunii pedagogice făcându-se tot mai mult în funcţie de valoarea ei formativă.

În realizarea funcţiei formative, a activităţii pedagogice, personalitatea educatorului este decisivă. ”Nu predăm ceea ce vrem, nu predăm ceea ce ştim, predăm ceea ce suntem. Educator adevărat este acela (...) care va fi în modul cel mai simplu om". Educatorul îi atrage pe elevi numai în măsura în care

1 J. Jaures, Roller S. - Antologia pedagogilor francezi contemporani, Bucureşti, E. D. P. 1977, p.353

4

urmăreşte crearea propriei persoane. Educatorul există, creându-se, dominându-se, cultivându-se pe sine.

Rezultatele educaţiei nu sunt însă un produs numai al eforturilor şi al măiestriei pedagogului, ci şi al străduinţei elevului. Educatorul şi elevul sunt cei doi termeni complementari ai situaţiei pedagogice, ai unităţii dinamice care constituie cuplul educativ. Natura şi orientarea celui dintâi termen este în bună parte în funcţie de natura şi orientarea muncii celui de-al doilea. Nu numai elevul învaţă de la educator, ci şi educatorul de la elev. Pedagogul îşi adaptează metodele la capacitatea intelectuală a elevului, la particularităţile psiho - fizice de vârstă şi individuale, la atitudinea acestuia faţă de pedagog şi faţă de sine însuşi, în vederea formării depline a personalităţii celui educat. Elevul este totodată obiect şi subiect al învăţării, urmărindu-se tot mai mult ca el să acţioneze independent.

Deci, conducerea şi organizarea procesului instructiv - educativ în perspectiva facilităţii instruirii diferenţiate, se impune ca o necesitate a procesului instructiv - educativ de astăzi şi, în acest sens, voi elabora această lucrare.

5

CAPITOLUL I

Definirea conceptului de activitate diferenţiată

Dacă rămânerea în urmă la învăţătură e (stabilită), după cum am precizat, fie în comparaţie cu alţii, fie faţă de nivelul propriu de dezvoltare şi performanţă şcolară, aceasta la rândul său constituie o etapă în procesul evoluţiei, spre eşecul şcolar propriu - zis. De aceea, cu cât rămânerea în urmă la învăţătură este sesizată mai devreme, cu atât eficienţa acţiunii pedagogice este mai mare.

Experienţa acumulată până acum, demonstrează că hotărâtoare în asigurarea reuşitei la învăţătură este munca diferenţiată cu elevii în funcţie de particularităţile lor de vârstă individuale, pentru a asigura fiecăruia posibilitatea de a se dezvolta şi pregăti la nivelul capacităţilor sale.

Analiza conceptelor care definesc procese specifice strategice adaptării învăţământului la trăsăturile elevilor implică, între altele, lămurirea raporturilor dintre două aspecte corelate cu relevarea punctelor comune dar şi a nuanţelor deosebitoare: ”diferenţierea“ activităţii de învăţare şi ”diversificarea” acestor activităţi4.

În timp, instruirea diferenţiată vizează adaptarea activităţii de învăţare - îndeosebi sub raportul conţinutului, al formelor de organizare şi al metodologiei didactice - la posibilităţile diferite ale elevilor la capacitatea de înţelegere şi ritmul de lucru proprii unor grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte, diversificarea studiilor se exprimă în procesul de orientare a elevilor către studii corespunzătoare înclinaţiilor şi aptitudinilor lor.

Pornind de la această distincţie, am stabilit că diferenţierea priveşte procesul de luare în considerare a particularităţilor individuale sau a tipurilor de individualităţi prin adaptarea activităţilor didactice la aceasta. În acelaşi timp, diversificarea pregătirii presupune stabilirea mai multor profiluri sau direcţii de formare şi, în consecinţă, îndrumarea elevilor spre acelea care le convin cel mai bine, în care pot obţine maximul de randament.

3 D. Salade - Succesul şi semnificatia sa pedagogică, în Revista de pedagogie, Nr. 4, 1963

4 Inv. diferentiat - LT. Radu, 1978, E.D.P., pag. 23

8

Este ceea ce E. Planchard atribuie unei duble interpretări a conceptului de individualizare: una vocaţională, longitudinală, ”întemeiată în primul rând pe funcţia pe care fiecare fiinţă omenească poate, doreşte sau trebuie să o exercite în viaţă“; a doua, didactică sau şcolară, ”întemeiată exclusiv pe comportamentul actual...” care ”nu are în vedere direct viitorul şi profesiunea, ci prezentul şi pe şcolar” 5.

Alţi autori, pentru a sesiza aceleaşi nuanţe deosebitoare ale acţiunii de diferenţiere şi diversificare în instruirea şcolară, fac distincţia între o diferenţiere internă care se referă la adoptarea metodelor de lucru, a mijloacelor de învăţământ, în general a modului de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice pentru a-i ajuta pe elevi să obţină un randament şcolar cât mai ridicat posibil şi o diferenţiere externă, raportată la aptitudinile elevilor şi care vizează orientarea şcolară şi profesională a acestora.

Într-un mod asemănător, este definit acest proces şi în alte lucrări, subliniindu-se că diferenţierea instruirii implică respectarea particularităţilor individuale ale copilului ”pentru că, prin educaţie şi instrucţie, fiecare individualitate să poată fi transformată într-o personalitate umană, capabilă să creeze valori materiale şi spirituale", în timp ce diversificarea presupune adaptarea învăţământului la alte realităţi pedagogice cu un caracter mai larg decât cel individual6.

Fisiere in arhiva (1):

  • Modalitati de Diferentiere si Individualizarea Activitatii Instructiv-Educative.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI DEPARTAMENTUL PENTRU PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR