Necesitatea Viziunii Psihosociale în Analiza și Interpretarea Fenomenelor Educaționale

Multă vreme procesul instructiv-educativ cu întreaga sa stuctură instituţională şi mai ales cu funcţionalitatea sa concretă a fost abordat prin prisma următoarelor perspective:

-perspectiva pedagogică (care pune accent pe organizarea şi structurarea conţinutului învăţământului, îmbogăţirea şi diversificarea metodologiei didactice, modernizarea mijloacelor didactice, optimizarea modalităţilor de evaluare a randamentului şcolar etc.);

-perspectiva psihoindividuală (se centra asupra funcţiilor, trăirilor şi stărilor pshice ale elevului luat în sine, neraportat la alţi elevi şi nici la contextele sociale din clasă; procesele şi capacităţile psihice ale elevilor erau tratate mai mult în sine şi mai puţin sau aproape deloc ca aparţinând unei persoane concrete, implicată într-un sistem relaţional-social );

-perspectiva metodică (preocupată cu precădere inventarierea procedeelor şi tehnicilor didactico-metodice ce urmau a fi utilizate în transmiterea unui obiect de învăţământ).

Psihologia şcolară prin atenţionarea profesorilor şi prin îndemânarea lor de a contribui la educarea diferitelor subsisteme şi componente ale personalităţii (temperament, aptitudini, caracter şi mai ales a laturii orientativ-valorice a personalităţii) îşi aduce aportul la soluţionarea complexei probleme a maturizării psihologice şi sociale a personalităţii elevilor.

Învăţarea şcolară sau învăţarea didactică, cum mai este numită curent, se desfăşoară în cadre instituţionalizate, organizate, sub conducerea profesorului şi urmăreşte asimilarea de către elevi a unui ansamblu de cunoştinţe (concepte, teorii, legi etc.) ca şi formarea capacităţilor operatorii (rezolutive, apicative, creative, de transfer etc.). De aici, nu trebuie să înţelegem însă că elevul învaţă numai în cadrele organizate ale şcolii sau că el învaţă numai semnale, semne şi concepte. Dinpotrivă, el învaţă în multe alte contexte şi cu ajutorul multor altor persoane, practic, copilul învaţă oricând, oriunde şi cu oricine. El învaţă înainte, în timpul şi dupa terminarea şcolarităţii : învaţă la şcoală, dar şi acasă, pe stradă, într-un magazin sau într-un mijloc de locomoţie; el învaţă de la profesor, dar şi de la colegii săi sau de la părinţii, de la cunoscuţi sau chiar de la persoane necunoscute ; el învaţă concepte, dar şi comportamente social-relaţionale. Pentru a acoperi valenţele formative ale acestor multiple situaţii, contexte, împerjurări şi conţinuturi ale învăţării, în psihologie a fost introdus conceptul de învăţare socială. Pentru prima dată conceptul respectiv este folosit de Miller si Dollard(1941) pentru a desemna achiziţia impulsurilor şi răspunsurilor sociale de către indivizi. Bandura şi Walters(1963) îl preiau şi îl amplifică în vederea înţelegerii adecvate a comportamentelor sociale ale omului. Chiar dacă teoriile acestor autori nu sunt perfecte, ele au mare merit de a fi extins cadrele de cercetare ale învăţării, prea multă vreme cantonată în studiul ei pe animale sau pe copii foarte mici, în condiţiile artificiale ale laboratorului. La noi în ţară, Vasile Pavelescu (1968) foloseşte conceptul de „învăţare afectivă”, într-un sens foarte apropriat celui de „învăţare socială”.

În 1980, Pavel Mureşan publică o amplă lucrare pe tematica învăţării sociale, rămasă punct de referinţă pentru acest domeniu. Dat fiind faptul că problematica învăţării sociale este extrem de vastă, ne vom referi doar la câteva aspecte ale ei.

Mai întâi este necesar să înţelegem ce este învăţarea socială. Pavel Mureşan propune două definiţii, una de tip analitic şi alta de tip sintetic. Din perspectiva primeia, învăţarea socială este „activitatea psihică, psihosocială şi socială prin care oamenii şi colectivităţile umane asimilează sau îşi interiorizează experienţa socială (de tipul cunoştinţelor, normelor şi valorilor, rolurilor sociale, modelelor culturale şi de comportare, tradiţiilor şi idealurilor sociale, etc.) formându-şi capacităţile acţionale (productive, organizatorice, de conducere), concepţiile şi mentalităţile, opiniile, atitudinile şi convingerile individuale sau colective, trăsăturile de personalitate, de grup sau de clasă, inteligenţa socială, valorile, trebuinţele, motivele, interesele şi aspiraţiile personale sau colective, modele de conduită sau idealuri de viaţă”. Privită dintr-o perspectivă sintetică , învăţarea socială apare ca fiind „procesul prin care sunt dezvoltate comportamentele individuale şi colective de natură cognitivă, afectivă, morală, profesională şi socială”.