Organizarea internă a vocabularului - abordare metodico-stiințifică privind învățământul primar

I. MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

Copiii sunt florile din primăvara vieţii omeneşti, sădite de Dumnezeu pentru bucuria şi iubirea oamenilor. Sufletul copiilor este aluatul în care se poate imprima un sfânt sau un înger de la care să ceri ajutor, un tâlhar sau un demon de la care să te îngrozeşti. Inima copilului este un ogor în care creşte tot ce semeni, virtuţile sau păcatele, binele sau răul. Pentru inima şi sufletul curat „boaba de rouă”, pentru sinceritatea şi neprihănirea lui, pentru iubirea lui, noi educatorii şi părinţii suntem chemaţi să creştem şi să educăm copiii în cultul virtuţilor religios-morale, al dragostei faţă de limba română, tezaurul cel mai de preţ pe care nimeni nu ni-l poate lua vreodată.

Limba poporului nostru constituie un tezaur inestimabil, este rodul înţelepciunii şi experienţei morale, o veritabilă cronică monumentală a sufletului românesc.

Experienţa pedagogică a dovedit că limba, cu structurile şi normele ei, trebuie învăţată. Ea se învaţă mai întâi în familie, apoi în şcoală unde i se acordă o atenţie deosebită în planurile de învăţământ şi în programele şcolare.

Stăpânirea limbii române este o condiţie „sine qua non” pentru însuşirea culturii generale. A scrie şi a vorbi corect, presupune un efort neîntrerupt şi crescând deoarece vocabularul, aflându-se într-un continuu proces de schimbare, poate fi mai greu normat.

Însuşirea limbii române, a funcţionalităţii ei sistematice nu se realizează numai în grădiniţă şi şcoală sau numai prin obiectele, educarea limbajului şi limba română, dar şcolii îi revin cele mai mari răspunderi pentru folosirea corectă şi cultivarea ei, pentru dezvoltarea deprinderilor de exprimare a gândurilor, ideilor şi sentimentelor în mod corect, logic, coerent şi expresiv, acestea având sarcina de a conştientiza şi supraveghea procesul comunicării, elaborării logice a mesajului, de a cultiva vorbirea îngrijită şi scrierea clară şi corectă.

Se ştie că, la intrarea în şcoală, copilul stăpâneşte elemente de bază ale limbii materne, anumite structuri gramaticale potrivite vârstei copiilor:

 vocabularul de care dispune îi permite să-şi exprime dorinţele, impresiile, să reproducă mici povestiri, experienţele sale de viaţă;

 intrând în grădiniţă, limba maternă devine pentru el un obiect de studiu cu noţiuni, reguli, care se însuşesc conştient în vederea unei exprimări gramaticale corecte.

În trecerea firească spre însuşirea conştientă a cunoştinţelor gramaticale presupune însă desprinderea cuvântului de aspectele lui concrete şi operarea cu cuvinte ca forme şi relaţii abstracte. În acelaşi timp, înţelegerea noţiunilor de gramatică nu este posibilă fără pătrunderea semnificaţiei lexicale a cuvintelor.

Vocabularul românesc se caracterizează printr-o mare diversitate în privinţa provenienţei elementelor alcătuitoare, aceasta oglindind cu fidelitate istoria bogată în evenimente a poporului nostru şi varietatea contactelor de ordin etnic ce au avut loc pe teritoriul vechii Dacii şi în afara sa, între romani şi daci, între populaţia romanizată şi slavi, între români şi maghiari, popoarele slave vecine, turci, greci etc. Structura vocabularului este supusă continuu modificării, este partea cea mai mobilă, limba română contemporană ilustrează un permanent proces de înnoire şi de îmbogăţire, multe dintre cuvintele folosite într-o epocă fiind sortite eliminării în perioada următoare, pentru ca în locul lor sau alături de ele să fie introduse noi şi noi cuvinte cerute de necesităţile impuse de societatea românească în plină dezvoltare. În ultimele două secole vocabularul românesc a cunoscut prefaceri adânci, în sensul îmbogăţirii sale cu numeroase împrumuturi neologice latino-romanice, al relatinizării sau reromanizării lui, ceea ce înseamnă în esenţă, eliminarea unei bune părţi dintre elementele nelatine şi înlocuirea lor cu împrumuturi şi calcuri internaţionale, în majoritate de origine latină literară şi romanică, adaptate treptat sistemului fonetic, gramatical şi lexical al limbii române.

Pentru copiii între 3 şi 7 ani, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă socială, ea plasându-l într-un cadru diferit de cel al familiei, atât prin dimensiunile cât şi prin conţinutul său, de la formele de protecţie a copilului, supravegherea lui în timp ce părinţii lui sunt la muncă, grădiniţele au trecut la acea pregătire intensă pentru şcoală.Astăzi principala sarcină acestor instituţii educative este să creeze copilului condiţii de activitate proprie acestei vârste, să-i pună la dispoziţie mijloace care favorizează dezvoltarea forţelor lui creatoare să-i asigure progresul spre maturizare.Între familie şi grădiniţă, care sunt două medii distincte de influenţă, se creează relaţii care pun unele probleme psiho-pedagogice necesare să fie cunoscute şi înţelese de către părinte, de aceea între grădiniţă şi familie trebuie stabilite o linie comună de acţiuni.

La vârsta şcolară copilul are cea mai mare receptivitate şi suferă cea mai mare influenţă a adultului. De calitatea influenţei celui matur depinde întreaga existenţă a copilului. În primii ani de viaţă ai copilului, limbajul se însuşeşte spontan, în cadrul familiei, ulterior sistematic prin activităţile organizate şi desfăşurate în cadrul grădiniţei dezvoltarea limbajului face posibilă adaptarea şcolară şi socială a copiilor. Activitatea de educare a limbajului are un rol hotărâtor în această privinţă.

Vârsta cuprinsă între 3 şi 7 ani este vârsta vorbirii corecte. Grădiniţa oferă prima experienţă organizată în educarea limbajului şi încearcă să egalizeze şansele educative, ţinând cont de decalajele existente în mediile familiale ale copiilor. Şcoala vine să reorganizeze şi să îndrepte greşelilie, să modeleze şi să formeze personalităţi. Învăţământul şcolar, prin activităţile de educare a limbajului, acordă o atenţie deosebită dezvoltării capacităţilor de comunicare verbală, care constituie condiţii esenţiale în formarea şi fixarea noţiunilor şi în transmiterea informaţiilor. Activităţile de educare a limbajului fac posibilă cultivarea limbajului oral şi scris, accentul punându-se pe comunicare, pe dialogul liber, pe formarea deprinderii de exprimare coerentă şi logică şi de însuşire a unor structuri gramaticale. Toate acestea duc la posibilitatea unei adaptări facile la sarcinile complexe ale şcolii.

La vârsta şcolară, limbajul dobândeşte noi valenţe şi-i permite copilului să aibă relaţii complexe cu adulţii şi cu vârstnicii, să-şi organizeze activitatea psihică, să-şi exprime ideile şi stările interioare, dar şi să înţeleagă şi să asimileze informaţii.