Pictarea Icoanelor și Rolul Acestei Activități în Dezvoltarea Religiozității Elevilor

INTRODUCERE

Omul, cea mai mare minune a lumii şi regele ei totodată, a fost creat de Dumnezeu din iubire şi pentru iubire, capabil prin conlucrarea cu harul Lui să se îndumnezeiască la nesfârşit, dar pentru că unul din darurile ontologice ale acestui om minunat, a fost şi darul libertăţii, şi pentru că din momentul creaţiei, fiind nedesăvârşit duhovniceşte, a ales să devină dumnezeu fără harul lui Dumnezeu, tot ce a urmat mai apoi, a fost să se bazeze pe simţurile lui, dar mai ales pe promisiunea aceluiaşi Dumnezeu iubitor, că nu-l va lăsa vreodată singur şi că îi va oferi a doua oară şansa îndumnezeirii prin Întruparea Fiului Său, Iisus Hristos. Trăind mai departe din momentul căderii într-o lume materială, întoarsă împotriva lui, având la dispoziţie cele cinci simţuri dar şi posibilitatea iluminării în continuare prin harul lui Dumnezeu, însă tot mai împuţinat prin păcatele acumulate, aceste simţuri ca şi ferestre ale sufletului, aveau să-l modeleze mereu, în bine sau în rău, făcându-l cu adevărat mai frumos sau mai urât!. Omul este singurul spirit superior celorlalte făpturi, dar pentru că este şi un spirit întrupat, el este o imagine plină de substanţă şi întreaga lui viaţă spirituală este legată de imagini. El sesizează pe Dumnzeu doar prin imagini şi simboluri, iar imaginile umane sunt forma superioară de sesizare a spiritului divin, căci ca imagini, în care se exprimă spiritul uman, ele sunt totodată simboluri ale spiritului divin, după al cărui model este spiritul uman. Încercând să ne transpunem acum, cu această imagine revelatoare despre om şi despre simţurile lui, şi în planul ştiinţei, ultimele cercetări ne arată faptul că omul primeşte din mediul înconjurător volumul cel mai mare de informaţie prin simţul vizual, aproximativ 2/3 din volumul întreg de informaţii percepute de întregul aparat simţual al omului. Având această viziune despre forţa imaginii, putem deduce cât de importantă este aceasta pentru sfinţirea omului ca mod de hrănire duhovnicească, dacă putem spune aşa, pentru spiritul uman, realitate care obligă factorii răspunzători în ceea ce priveşte propagarea prin diferite medii ale societăţii a mesajelor vizuale să –şi definească într-un mod cât mai răspunzător modul în care pot îndruma pe cei care privesc aceste imagini la adevăratele sensuri ale vieţii, iar o răspundere aparte îi revine şcolii, pentru că aici subiecţii sunt copiii, elevii, cei uşor manipulabili, şi ca atare şi răspunderea este cea mai mare pentru ceea ce vor deveni aceştia. Astfel, unul din mijloacele cele mai fine de educare spiritului uman rămâne în continuare arta, iar în domeniul vizual al acesteia nu vom greşi dacă vom spune că pe primul loc se află arta vizuală, pictura cu conotaţii religioase, spirituale, şi cea care s-a ridicat la nivelul maxim al înălţării, rămâne neabătut arta iconografică, pictura bisericească, icoana în general. Iată, o mare răspundere a şcolii, ca prim factor educativ, aceea de a promova mai departe pictarea icoanelor ca mod de privire iconică a lumii înconjurătoare.

Cap. I. ICOANELE CA MOD DE EDUCAŢIE RELIGIOASĂ

Dacă omul este creat după chipul lui Dumnezeu, atunci aceasta arată o legătură ontologică între El şi fiinţa omenească în totaliatea ei, arată că omul a fost creat printr-un act diferit şi special faţă de celelalte făpturi, de aceea şi devine o fiinţă specială în raport cu creaţia văzută, devine stăpânul ei, dar era special mai ales pentru că i se dăduse cinstea cea mai mare, aceea de a avea în potenţǎ asemănarea cu El la infinit, în veşnicie! Precum Dumnezeu e Unul dupa fiinţă, dar întreit în Persoane, aşa şi chipul zidit de El în om, este văzut în trei părţi: în suflet, în minte şi în cuvânt, dar ca unul ce se închină lui Dumnezeu, Care a făcut toate din cele ce nu sunt. Din acestea se vede în noi chipul, şi prin ele suntem icoana lui Dumnezeu, deşi sunt amestecate cu lutul Istoria Revelaţiei este legată de istoria omenirii. Pe măsură ce omul progresează spiritual sau creşte în conştiinţa superiorităţii sale asupra naturii, îşi dă seama că este imaginea cea mai adecvată a lui Dumnezeu, devine de fapt aceasta. Câtă vreme neagă încă această demnitate a sa, câtă vreme e timorat de stânca şi forţa stihiilor, nu poate reprezenta demn pe Dumnezeu în faţa naturii

Noi ştim, că odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, când s-a facut unul ca noi întru toate, în afară de păcat, întreaga Sa dumnezeire s-a sălăşluit printre noi, de data aceasta nu prin sunete şi imagini, ca în Vechiul Testament, nu în chip simbolic, imagistic, ci desăvârşit Om şi Dumnezeu în acelaşi timp, act care fundamentează deplin naşterea icoanei. Astfel, icoana, ca mod de propovăduire a Evangheliei, devine peste veacuri, alături de toate celelalte mijloace cultice, unul dintre cele mai importante procedee de abordare a cuvântului lui Dumnezeu, pentru că opera la nivelul celui mai important simţ al omului, simţul vizual. Chiar dacă la începutul creştinismului, imaginile sfinte, icoanele bunăoară, erau considerate un bun învăţător pentru cei neştiutori de carte, chiar şi astăzi avem foarte mulţi, de data aceasta neştiutori ai mesajului evanghelic, în ciuda unui număr tot mai mare de creştini ortodocşi botezaţi, iar icoana, scenele bisericeşti, de foarte multe ori completează aceste lipsuri, trezind un interes tot mai mare pentru ortodoxie în general, dar şi pentru neortodocşi în particular. În felul acesta, una din funcţiile importante ale icoanei, funcţia pedagogică, îşi face mai departe datoria faţă de oricine are „ochi să vadă”, de la mic la mare, dar aduce şi o mare responsabilitate pentru cei care pictează icoanele, pentru că dacă în icoană găsim sfinţenia, înseamnă că şi în cei care le fac trebuie să se afle un minim de sfinţenie!